Corul Sfintei Manastiri Camarzani - Din cer senin

An Arabic Christmas Carol (Byzantine Hymn of the Nativity)

Byzantine chant - Δεύτε λαοί

Pelerini in Egiptul crestin - Partea I

The Last Anchorite part2

Mare este Dumnezeu !!!

Ar fi locuit odată, un creştin giuvaergiu,

Care-n orişice-ntâmplare, şi la bine şi la rău,

El zicea întotdeauna: „Mare este Dumnezeu!”

Peste ţara-aceea însă, crud, cu sufletul hapsân,

Împărat din întâmplare, era tocmai un păgân.

Care auzind, păgânul, de creştin c-aduce slavă,

Începu să-i poarte-n suflet, ură crâncenă, grozavă.

Şi-ntr-o zi-l chemă la sine şi cu gânduri de mişel

Din împărătescu-i deget scoase un frumos inel,

Şi-arătându-l cu-ngânfare făcătorului de cruci

I-a fost zis: „Să-l iei, să-l cureţi şi-n trei zile să-l aduci!”

„Am să-l curăţ, împărate”, zise iute omul meu,

Fără a uita să zică: „Mare este Dumnezeu!”

Sub cuvânt că vrea să pună în cutia lui, inelul,

Împăratul s-a dus iute într-o cameră, mişelul

Şi scoţându-i piatra scumpă, ce orbea jucată-n zare,

A deschis apoi fereastra şi-a zvârlit-o, jos în mare.

I-a fost dat apoi cutia, cu inelul de preţ greu

Şi i-a zis: „O să se vadă cât de mare-i Dumnezeu!”

Omul a luat cutia şi ajuns la el acasă

A lăsat cutia-nchisă şi s-a aşezat la masă.

Apoi şi-a văzut de treabă cum ştia să-şi vadă el,

Fără să se mai gândească la minunea de inel.

Dar a treia zi luându-l ca să-l şteargă

Văzu că piatra lipseşte şi-l cuprinse jale largă.

Plânse mult. Pe urmă zise: „Mare este Dumnezeu!

Dar când va afla-mpăratul, oare ce m-oi face eu?”

În aceeaşi clipă însă, intră baba lui bătrână,

Cu o piatră orbitoare, în uscata ei de mână:

„Ia te uită”, zise dânsa, „Tăind peştele pe vatră

Ca să fac de prânz o ciorbă, am găsit această piatră!”

„Ah!”, a suspinat bătrânul, „nu degeaba tot spun eu

La tot pasul şi-n tot locul: „Mare este Dumnezeu!”

Piatra ce-ai găsit-o-n peşte, este cu adevărat,

A inelului pe care l-am luat de la-mpărat”.

Curăţând apoi inelul, puse piatra-n locul ei

Şi s-a dus la împăratul, glăsuindu-i cu temei:

„Împărate-aduc inelul, ruginise tare rău,

Dar l-am curăţat oglindă: Mare este Dumnezeu!”

„Cum putuşi a-i găsi piatra” împăratul zise tare,

„Când a fost de mine scoasă şi pe loc zvârlită-n mare?”

Povestind giuvaergiul tot ce el avea de spus,

Zise iar smerita vorbă, ridicând privirea-n sus:

„Mare este Dumnezeu! Slavă Lui şi-n veci Amin!”

Şi-auzind aceasta, împăratul ce păgân s-a făcut şi el creştin.

(Poet creştin anonim)

Sursa:http://luminaortodoxiei.com/ro/descopera-ortodoxia/poezii/item/314-mare-este-dumnezeu

Byzantine Orthodox Instrumental Music - ERXOMENOS O KYRIOS

Chilia Cucuvino - o rugăciune pentru Moldova ep. 2

Chilia Cucuvino - o rugăciune pentru Moldova ep. 1

Pr. Arsenie Papacioc- Paza gandurilor

POLYELEOS: PSALM 135 (Tone V) - Monks of Simono Petra Monastery

Cautarea drumului linistit in viata

Marea greseala din partea noastra este ca nu vrem sa ne supunem voii Atotbunului Dumnezeu care ne arata dupa imprejurari drumul folositor pentru suflet.Toti cautam un drum linistit, care exista numai in visele noastre , iar nu in realitate pe pamant. Nu tuturor, ci doar catorva le e dat sa se linisteasca atunci cand se canta: Cu sfintii odihneste!

Vietuirea omului pe pamant inseamna mahnire, munca, boli, nevointe, tristete, nedumerire, stramtorare, pierderea cuiva sau a altuia, necazuri, tulburari, revolta patimilor, lupta cu ele, epuizare sau biruinta, deznadejde si altele asemanatoare cu acestea.Nu degeaba a spus proorocul David : Nu exista pace in oasele mele de la fata pacatelor mele. Iar dreptul Iov cerea ajutor : Sa nu fie ispita omului viata aceasta.

Noi toti gandim asa : nu se poate oare sa se aseze totul in liniste si pe liniste?Si deseori gandim : daca n-ar exista asemenea neajunsuri, si daca n-ar fi omul potrivnic, atunci poate ca ar fi si pentru mine mai comod si mai linistit traiul.

Insa uitam ca aceste neajunsuri deseori provin dinlauntrul nostru, ca si gandurile rele. De unde locuiesc patimile(de acolo) provin toate neajunsurile noastre, neintelegerile, neplacerile si haosul. Insa daca toate acestea ii mantuiesc pe cei pacatosi la Parousie, atunci sa ne ridicam, sa ne pocaim, sa ne smerim si sa fim supusi.~

Patericul de la Optina

ed. Bunavestire 2002

www.dulcecasa.blogspot.com

Гора Афон - Республика монахов

Convertirea actorului american Jonathan Jackson la Ortodoxie

Intr-o lume in care majoritatea celebritatilor alege sa-si traiasca altfel viata, castigatorul a patru Premii Emmy(în clipul de mai jos primeste al cincilea premiu) Jonathan Jackson, actorul, cantaretul, compozitorul si scriitorul, cunoscut mai ales gratie interpretarii lui Lucky Spencer din serialul “General Hospital”, a ales o alta cale: cea a ortodoxiei, tranzitia lui de la adventism spre vechea credinta trecand prin Romania. Jonathan si familia sa se pregatesc acum spre a fi botezati de Pasti. Jonathan s-a casatorit cu Lisa Vultaggio, o colega de platou din serialul “General Hospital”, la varsta de 20 de ani, iar acum, la 29, este deja tatal a trei copii. Nu prea exista vedete americane adepte ale ortodoxiei, exceptii fiind Jennifer Aniston, Tom Hanks, Chris Cornell, James Belushi sau jucatorul de fotbal de la Pittsburg Steelers, Troy Polamalu.

Intr-un interviu acordat Parintelui Andrew Spephen Damick (realizat pe 27 februarie 2012) pentru postul de radio Ancient Faith Radio, Jonathan Jackson povesteste despre devenirea lui ca ortodox practicant si cum se impaca smerenia cu statutul de star la Hollywood. Nascut la 11 mai 1982 in Orlando, Florida, si-a inceput cariera in 1991, dupa ce i-a calcat pe urme fratelui sau, Richard Lee Jackson, care se mutase deja la Los Angeles. Tatal sau, Rick Lee, a fost medic, iar mama, manager. In afara de Richard, mai are o sora, Candace, care studiaza Dreptul.

Pe Jonathan l-ati vazut si in seria Terminator, a aparut alaturi de Al Pacino in Insomnia, dar a impartit ecranul si cu Ben Kingsley sau David Arquette. Ambii lui parinti au fost adventisti de ziua a 7-a de patru generatii.

“Am crescut asa pana la varsta de 9 sau 10 ani, cand ne-am mutat la Los Angeles si am primit un rol in serialul “General Hospital”, povesteste Jackson. Cand ne-am mutat in LA nu am avut acolo o biserica. Iar eu si fratele meu, care e si el actor si membru al formatiei noastre Enation, ascultam inregistrari ale predicilor in fiecare seara.

Asa ca, de la 11 la 15 ani, nu am prea fost la biserica ci doar ascultam aceste inregistrari noaptea. De la 12 sau 13 ani, am inceput si sa citesc carti de religie. Iar slujbele mi-au captat foarte mult atentia cand aveam vreo 13 ani, iar asta m-a condus spre un drum. Insa inca nu vedeam ce sens are sa ma duc la biserica. Il iubeam pe Dumnezeu, pe Iisus, insa biserica era un concept care ma confuza. Ma gandeam ca pot citi carti, pot asculta inregistrari, ce sens are sa ma duc la slujbe?

Pe de alta parte, imi doream sa fac parte din marea familie crestina, insa nu stiam ce inseamna asta cu adevarat. Apoi, cand am implinit 17 ani, am gasit o biserica. Pana acum cativa ani, nici macar nu stiam ce inseamna catehismul. Dupa ce m-am insurat, m-am mutat la Washington. Cred ca multi protestanti ar putea fi atrasi de ortodoxie datorita ratiunii dar si posibilitatii de a-L intalni pe Dumnezeu, de a intelege cine e. Eu mi-am gasit raspunsurile si o casa in ortodoxie.

Cum s-a intamplat tranzitia mea spre ortodoxie? Ei, bine, in 2007 am fost trimis sa turnez un film in Romania: The Dark is Rising. Am stat acolo cam trei luni si jumatate. Am avut un rol important, interesant este insa ca la montaj personajul interpretat de mine a fost taiat. Dar cred ca am fost trimis acolo pentru un alt motiv.

Am fost insotit de sotia mea si de cei doi copii pe care ii aveam atunci. Am stat la Bucuresti, dar nu acolo am aflat despre ortodoxie. Am fost insa in cateva biserici ortodoxe. Mici, cu mult aur… erau lucruri complet straine pentru mine. Sotia mea este italianca, botezata in religia catolica, si amandoi gandeam atunci la fel despre ortodoxie; era un soi de var mai ciudat. Nici macar nu m-am gandit sa aprofundez. Era doar o chestie usor bizara.

Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns in Romania a fost sa vizitam o biserica ortodoxa, iar cand am iesit am fost jefuiti de niste tigani. A fost un fel ciudat de “Bun venit”, insa Romania e o tara superba.

La un moment dat, am avut o pauza de filmari de o saptamana si, dat fiind faptul ca sotia mea este italianca, ne-am gandit sa mergem la Roma pentru ca nu era prea departe. Eram deja la Bucuresti de vreo doua luni. Am fost la Roma si acolo mi-am dat seama ca este mult mai mult de descoperit despre crestinism decat crezusem pana atunci. Locuiam la cateva strazi distanta de Catedrala Sfantul Petru si a fost magic, dar nu stiam de ce. In Colosseum e o cruce imensa, care ne-a impresionat puternic. Eram in prezenta unor martiri crestini. Calatoria aceea a fost un moment in care mi-am spus ca trebuie sa aflu mai mult despre religia mea. M-am intors in Romania si am comandat o carte despre istoria crestinismului. Mai toate cartile pe care le citisem erau despre catolicism si protestantism. Nimic despre ortodoxie. Am petrecut trei ani cautand carti despre istoria crestinismului si nu am dat peste aproape nimic despre Biserica Estului, pentru ca toate sunt scrise de istorici vestici. Am citit Chesterton, Papa Paul al II-lea, Henry Newman… Dar erau lucruri despre catolicism cu care nu puteam sa fiu de acord, pentru ca eu cautam continuitatea credintei.

Am fost apoi cu sotia mea la cateva slujbe catolice, dar abia cand am fost la una ortodoxa m-am simtit ca intr-una a vechii credinte. Eram pe punctul de a trece la romano-catolicism, insa ramasesera cateva lucruri importante cu care sufletul meu nu se impaca. Asa ca ma rugam lui Dumnezeu sa-mi arate o a treia usa. Si mi-a venit in gand: inainte de a renunta sa mai caut vechea credinta si sa devin un protestant “demisionar”, trebuie sa studiez Marea Schisma.

Apoi, toate lucrurile au inceput sa se aseze. A urmat o calatorie de patru ani de invataturi. Am continuat sa citesc despre ortodoxie apoi am dat cautare pe Google dupa biserici ortodoxe si am gasit doua grecesti. Prima oara cand am intrat in una, nu era nimeni acolo. Doar o doamna mai in varsta. Usile erau inchise, am batut si ea m-a lasat sa intru. Intaia data cand am privit icoanele care erau ceva bizar pentru mine, mi-a venit in gand o expresie ce nu se potrivea cu locul in care eram. Insa, daca in bisericile catolice simteam ca ma intorc in Evul Mediu, aici era ca sunt in biserica originara.

Un alt lucru interesant este ca visasem odata, desi nu fusesem niciodata in una, ca intru intr-o biserica ortodoxa. Iar cea in care merg acum este exact ca cea aparuta in vis. Ciudat este insa ca primul gand cand am pasit in ea a fost: Fugi, pleaca de aici! Si m-am gandit ca e straniu pentru ca stiam in inima mea ca ala e locul in care ma trimisese Dumnezeu. Am inceput sa transpir. Dar dupa aceea, am simtit ca Duhul Sfant imi zice: Ramai pana la sfarsit!

Primele 45 de minute au fost foarte dificile. Apoi, intregul loc s-a transformat. Parca s-au deschis portile Raiului. M-a impresionat ca oamenii se rugau cu atata smerenie, o smerenie fericita, a Invierii.

Drumul nu a fost usor, insa am adus-o apoi si pe sotia mea. Acum si ea este cu tot sufletul in Biserica Ortodoxa.

Cum v-a influentat credinta cariera artistica?

Am inceput sa fac actorie de la 11 ani si, impreuna cu fratele meu, mi-am pus problema cum vor interfera cele doua. M-am gandit ca Iisus a vorbit in parabole si atunci cand abordez un rol incerc sa portretizez caracterele in asa fel incat oamenii sa se priveasca in ele ca intr-o oglinda. Actoria inseamna un fel de intalniri. Majoritatea rolurilor mele sunt intunecate, dar incerc sa le portretizez neintrand in zona intunecata, ci in lumina.

Cum se impaca smerenia, care e calea ortodoxiei, cu statutul de star caruia fanii ii spun cat de minunat este?

De cand sunt mic il rog pe Dumnezeu sa imi dea intelepciune. Dar nu vreau intelepciune fara smerenie. Sigur ca de multe ori gresesc, judec oamenii, dar nu imi pierd nadejdea. Nu am raspunsul la intrebarea asta, dar stiu ca in fiecare zi a mea de pacatos Iisus este cu mine. Faima e o cruce, pe unii ii inghite. Faima e ridicola si e total opusa Imparatiei, in care trebuie sa intram asemeni unui copil. Ma rog mereu sa raman in prezenta Lui. Iar asta nu se poate fara smerenie. Iar ortodoxia m-a ajutat pe drumul smereniei.

Ortodoxia e cel mai frumos lucru pe care il poti trai. Este casa perfecta, o binecuvantare si o transcendenta. O comunitate cu Dumnezeu si cu sfintii sai, o experienta mistica pe care nu o poti spune in cuvinte. Este biserica istorica”.

Aflat in turneu cu formatia sa Enation, Jonathan Jackson lucreaza si la cartea “Acting in The Spirit” in care exploreaza o alta cale de a te apropia de actorie. “Actoria ca o ruga, ca o intalnire. Povestesc experienta mea, insa nu este ca si cum eu as avea raspunsurile”, mai marturiseste actorul.

Actorul american Jonathan Jackson multumeste monahilor de la Muntele Athos care se roagă neîncetat pentru lume!

E îmbucurător să vezi un actor american închinându-se drept-slăvitor, multumind Sfintei Treimi si, într-un sfârsit, monahilor de la Muntele Athos pentru neîncetata lor rugăciune pentru lume.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=ZuyP9upZ_mI

Jonathan Jackson: Ευχαριστώ τους Αγιορείτες Μοναχούς

PS Ambrozie (Munteanu) episcop de Neftekamsk şi Belebei – Un exemplu notoriu de slujire duhovnicească

În data de 4 martie a anului curent a fost hirotonit în treapta de episcop arhimandritul Ambrozie Munteanu, duhovnicul mănăstirii „Sfânta Treime”din Frumoasa şi exarhul mănăstirilor din cuprinsul episcopiei de Ungheni şi Nisporeni. În prezent Prea Sfinţitul Ambrozie păstoreşte creştinii episcopiei de Neftekamsk şi Belebei a Patriarhiei Ruse. Părintele Severian, parohulbisericii de lemn (Sf. Ioan cel Nou de la Suceava), fost coleg de seminar al actualului episcop, și ne-a povestit mai multe despre viaţa din mănăstire a părintelui Ambrozie, precum şi despre activitatea sa după plecarea din sânul obştii mănăstirii Noul Neamţ.

 -          Părinte Severian, cum vă amintiţi ziua în care l-aţi cunoscut pe monahul Ambrozie, viitorul episcop?

-          S-a întâmplat în timpul orelor, când eram la cursul de „Noul Testament”. La un moment dat intrase un călugăr în auditoriu. Era uscat de post, pe jumătate privind în podea, pe jumătate uitându-se la părintele profesor care ţinea lecţia. Acest călugăr s-a adresat celor din sală, comunicând din partea mai marilor mănăstirii ascultările care urmau a fi îndeplinite în curtea aşezământului. După aceasta călugărul s-a retras. La repaus am aflat de la colegii basarabeni că este monahul Ambrozie, chileinicul stareţului Dorimedont. Aceasta a fost prima mea interacţiune cu viitorul episcop Ambrozie. Pe parcurs, când mi se întâmpla să fiu pe la stăreţie, mi-aduc aminte că monahul Ambrozie şi vlădica Dorimedont erau împreună, discutând.

În luna mai a anului 1994 monahul Ambrozie a fost hirotonit diacon. Deja mi-l aduc aminte slujind diacon la mănăstire şi ducând mai departe ascultarea în chilia de la stăreţie. În toamna aceluiaşi an mănăstirea a intrat într-o amplă lucrare de renovare şi stăreţia a fost transferată în locul celei vechi. După absolvirea seminarului teologic, eu la fel m-am mutat cu vieţuirea la stăreţie, cu blagoslovenia arhimandritului Dorimedont. Fiind împreună pe un palier cu chiliile, am avut ocazia să-l cunosc mai bine pe ierodiaconul Ambrozie. El era mai retras, încât nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată stând la sfat cu cineva sau glumind. Toate discuţiile pe care le purta erau strict la subiect. Mi-aduc aminte că în una din discuţiile pe care le-am avut cu ierodiaconul Ambrozie, l-am întrebat cum a ajuns să aleagă calea călugăriei. El mi-a spus că a fost un activist al pioneriei şi al comsomolului în şcoală, chiar şi preşedintele organizaţiei de comsomol, dar odată cu schimbarea timpurilor a început să se intereseze tot mai mult de teologie şi Biserică. La un moment dat a decis să devină preot de mir. Venind la mănăstire a fost admis la seminarul dela NoulNeamţşi făcând ascultare, comunicând cu părintele stareţ Dorimedont, cu părintele Paisie, se gândea la viaţa de preot la o parohie. El dorea să se întoarcă în lume după absolvirea şcolii, să se căsătorească şi să aibă patru copii, pe care să-i numească după cei patru evanghelişti: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Cam astfel îşi vedea viaţa PS Ambrozie când a fost admis la seminarul teologic. Fiind foarte bun în şcoala teologică pe care a îmbrăţişat-o, foarte supus şi foarte capabil, evident că a fost atras de către PS Vichentie. Într-o altă conversaţie pe care am avut-o cu monahul Ambrozie, acesta a spus că persoana-cheie care l-a determinat să îmbrăţişeze călugăria a fost PS Dorimedont. Ajungând în anturajul cald, unul apostolic care domina în mănăstirea Noul Neamţ, seminaristul Vitalie Munteanu, acum Prea Sfinţitul Ambrozie, nu putea să nu îmbrăţişeze haina monahală.

-          Numele cărui Sfânt poartă Prea Sfinţitul Ambrozie?

-          Odată l-am întrebat pe părinte acest lucru şi mi-a răspuns că la tunderea în monahism a primit numele Sfântului Ambrozie de Optina, pe care-l iubeşte şi îl cinsteşte mult şi învăţăturile căruia le apreciază. Totodată, cu aceeaşi dragoste îl cinsteşte şi pe Sfântul Ambrozie al Milanului.

-          Odată cu încadrarea Părintelui Ambrozie în cadrul pedadogic al seminarului de la Noul Neamţ, cum au evoluat lucrurile?

-          După încadrarea în şcoala teologică a Părintelui Ambrozie vedem o înnoire a cadrelor. Erau cadre tinere, calitative, cu bagaj bogat de cunoştinţe. Pe atunci seminarul avea un cor formidabil şi cu imprimări de o calitate de interpretare de invidiat. Aceşti seminarişti care învăţau la şcoala teologică erau şi foarte buni misionari.

Un moment interesant din viaţa de la stăreţie s-a întâmplat în perioada în care Părintele Ambrozie a fost numit profesor de Liturgică, mai precis, în perioada examenelor. Pe atunci cel mai imprevizibil profesor de la seminar era părintele Vasile Garbuz. Era un profesor bun, însă enigmatic, în felul său, dar şi cu cerinţe. Pentru obiectele pe care le preda el – teologia morală şi teologia fundamentală – trebuia să fii pregătit. Pentru o parte din studenţii care nu prea reuşeau cu cartea susţinerea examenelor la aceste două obiecte era problematică. Atunci când Părintele Ambrozie a ajuns la prima sesiune, s-a întâmplat că şase studenţi au picat examenul la obiectul predat de sfinţia sa. Îmi amintesc că părintele a ajuns la chilie foarte indispus şi îndurerat, zicând, cu regret: „Am ajuns eu să fiu mai dur decât părintele Vasile Garbuz?” Totodată, sfinţia sa a adăugat: „Ei nu cunosc lucruri elementare de liturgică, de aceea cum pot ei să meargă în felul acesta la parohii şi să fie preoţi?” Părintele Ambrozie simţea o durere pentru faptul că elevii nu învăţau.

Îmi aduc aminte că la absolvirea primei promoţii în anul 1994,  părintele Veaceslav Mateescu, în prezent protopop de Donduşeni, a spus următoarele lucruri despre părintele Ambrozie, părintele Dorimedont şi părintele Paisie: „Aceşti părinţi sunt exemple notorii şi demne de urmat pentru noi toţi, cei care suntem elevi şi vieţuitori în şcoala aceasta.”

-          Totuşi, studentul rămâne a fi student. Se mai făceau şi şotii la seminar?

-          Anii de seminar sunt cu cele mai multe pătăranii. Însă şotiile care se făceau erau în limita canoanelor. De exemplu, era interzis să se adune mai mulţi pe la chilii şi să stea de vorbă, precum şi luarea mesei la chilie. Oricum, de acasă mai veneau pachete cu mâncare, fiindcă studenţii nu sunt mari bucătari. Într-o bună zi, unui misionar dintre cei care erau foarte iscusiţi şi la şcoală, i s-a făcut poftă de cartofi prăjiţi. El s-a eschivat din timpul orelor, motivând că are o ascultare, şi a început să pregătească cartofii. Cineva din chiliile vecine, de pe acelaşi culoar, a mirosit mâncarea şi imediat a relatat părintelui inspector. Evident că părintele inspector s-a pornit să-l prindă pe cel care iese de sub ascultare. Când studentul a auzit paşii acestuia, el în grabă s-a îmbrăcat solemn, a deschis servieta şi a pus în ea tigaia cu cartofi, a închis-o, a deschis uşa, a cerut binecuvântare de la părintele inspector, zicând – „Părinte, blagosloviţi, mă duc la Tiraspolîn misiune” – şi a plecat!

-          Care a fost relaţia sfinţiei voastre cu PS Ambrozie după ce aţi finisat studiile la seminar?

-          După finisarea studiilor, eu am mai rămas încă un an la stăreţie să fac ascultare. După aceasta, căsătorindu-mă, am plecat în lume. Însă de câte ori veneam la NoulNeamţ, era o bună înţelegere între noi şi o bucurie colegială. Evident că, între timp, părintele a fost avansat în grad şi a fost hirotonit în treapta de preot. Ne-am revăzut deja la eparhia din Edineţ, conlucrând împreună. Însă conlucarea noastră în cadrul eparhiei a durat foarte puţin.

-          Cum vi-l amintiţi pe Părintele Ambrozie în timpul activităţii sale în calitate de secretar în episcopia de Edineţ şi Briceni?

-          Odată cu hirotonia arhimandritului Dorimedont în treapta de episcop de Edineţ şi Briceni, acesta a insistat să-l ia pe Părintele Ambrozie cu sine. PS-ului Dorimedont i s-a mai dat sugestia, din partea unor persoane care l-au susţinut în alegerea sa ca episcop, ca Părintele Ambrozie să rămână stareţ al mănăstirii Noul Neamţ. Uitaţi-vă că, dacă părintele este un pom roditor, acesta este solicitat de mulţi.

Îmi aduc aminte de părintele muncind foarte mult şi făcând ascultare desăvârşită faţă de arhiereu. Adeseori PS Dorimedont auzea de la bunele cunoştinţe că are un secretar de invidiat. Mi-aduc aminte că atunci când m-am prezentat la episcopia de Edineţ şi Briceni, Părintele Ambrozie s-a bucurat mult, m-a întâmpinat cu bucurie frăţească şi cu nădejdea că vom realiza  împreună lucruri frumoase.

-          Funcţiile pe care le-a deţinut Părintele Ambrozie în Moldova sunt singurele, sau au mai fost şi alte şanse?

-          Părintele Ambrozie a avut şi alte şanse despre care se vorbeşte mai puţin. S-a discutat şi funcţia de stareţ al mănăstirii Căpriana. Eu consider că ar fi fost un stareţ bun la mănăstirea Căpriana, iar prezenţa sa la Frumoasaşi roadele de acolo confirmă acest lucru. Probabil că pentru devenirea sa de mai târziu ca arhiereu au fost mai favorabile funcţiile de stareţ al mănăstirii Hârjauca şi duhovnic al mănăstirii Frumoasa, pentru că strâmtorile din viaţa unui călugăr îl fac mai delicat, mai rafinat, mai profund şi mai iubitor. Prin faptul că nu a ajuns să fie stareţ la mănăstirea Căpriana, dar a avut altă cale, s-au pus nişte seminţe foarte binevenite care vor da un rod frumos pe parcursul slujirii PS Ambrozie ca arhiereu.

-          În ce relaţie aţi rămas cu PS Ambrozie în afara mănăstirii Noul Neamţ şi a episcopiei de Edineţ şi Briceni?

-          Aceasta a rămas a fi una colegială şi de fiecare dată când ne-am văzut, niciodată nu am evitat discuţiile colegiale. Evident că fiind arhimadrit şi stareţ, părintele a fost foarte solicitat, eu cu parohie şi biserică în construcţie – nu mai puţin solicitat.

-          Cum credeţi sfinţia voastră, fiind la început călugăr la mănăstirea Noul Neamţ, avea visul actualul PS Ambrozie să devină arhiereu?

-          Cunoscându-l pe părintelela NoulNeamţ, din dialogurile pe care le aveam, n-am văzut nici umbră de gând de a deveni mai târziu episcop al Bisericii. Era totalmente dedat ascezei şi învrednicirii de cele duhovniceşti.

-          De-ar fi fost în viaţă PS Dorimedont şi de-ar fi rămas mai departe să lucreze ca secretar eparhial Părintele Ambrozie, ar fi avut loc avansarea în grad de episcop a sa?

-          Da, cu siguranţă. Atunci când era secretar al episcopiei de Edineţ şi Briceni, deja se vorbea despre o eventuală avansare în grad  şi mutarea în cadrul unei episcopii mai mari a PS Dorimedont, iar succesor era de dorit să rămână Părintele Ambrozie.

-          A fost vreun arhiereu care l-a promovat în funcţia de episcop pe Pr. Ambrozie?

-          Da, acesta a fost Prea Sfinţitul Petru, episcop de Ungheni şi Nisporeni. Consider că prin aceasta PS Petru a dat dovadă de nobleţe duhovnicească şi cred că PS Ambrozie îi va fi recunoscător pentru aceasta toată viaţa. Este foarte îmbucurător că la hirotonia sa erau prezenţi doi arhierei din Biserica noastră, PS Nicodim şi PS Petru, cât şi ÎPS Mitropolit Vichentie şi PS Episcop Irineu. Să dea bunul Dumnezeu ca această conlucrare să aibă roade frumoase şi acolo, departe de neam, să rânduiască bunul Dumnezeu ca aceşti elevi ai ÎPS Vichentie, care sunt PS Irineu Tafunea şi PS Ambrozie, să îi urmeze exemplul şi să îi moştenească bunul nume şi frumoasa lucrare pe care o are mitropolitul Vichentie în cadrul Patriarhiei Ruse.

-          Cum credeţi că se va desfăşura activitatea în cadrul eparhiei în care a fost numit episcop PS Ambrozie?

-          Din experienţa relaţiilor mele pe care le-am avut cu unii arhierei, eu am o concluzie mai tristă. Dacă vrei să strici un stareţ bun, îl faci episcop. Nu ştiu de ce se întâmplă că ajungând în postura de arhierei, unii oameni devin de nerecunoscut. Eu mă bucur mult pentru PS Ambrozie şi, având în vedere realizările sale frumoase la şcoala de la NoulNeamţ, la Episcopia de Edineţ şi Briceni, la mănăstirile Hârjauca şi Frumoasa, nădăjduim şi ne vom ruga şi noi, nevrednicii, ca bunul Dumnezeu să-l întărească şi să ne facă cinste poporului nostru în Rusia şi să aducă la turma lui Hristos cât mai multe suflete, iar păstorii din eparhia sa să aibă parte de un arhiereu aidoma unui tată iubitor.

 A intervievat Ecaterina Luţişina

Sursa: www.bisericaortodoxa.blogspot.com

CBS Documentary - A Visit To The Holy Mountain ATHOS, Greece

Sa-i dam o mana de ajutor Gabrielei! Gabriela are nevoie de noi ca sa-si salveze VIATA!

Ziarul Lumina- al Patriarhiei Române

Gabriela, bucuroasă ca întotdeauna când este alături de Adrian şi Mihail, fiii ei

Cuvinte cu sâmbure din Sfânta Scriptură ne spun: "Credinţa fără fapte este moartă" (Iacob cap. 2, v. 26). Suntem în Postul Sfintelor Paşti, o perioadă în care, dacă vrem, putem să facem credinţa mântuitoare, adăpând-o cu fapte vii. Gabriela Tudorache, un om suferind, are nevoie de ajutorul nostru ca să-şi recapete lumina ochilor.

Gabriela Tudorache, cu o voce atât de blândă de parcă n-ar fi una pământească, îşi începe povestea: "Viaţa s-a schimbat radical după instalarea bolii. Până atunci, eram un om care se putea odihni, puteam dormi o noapte întreagă, nu ştiam ce înseamnă durerile de cap. Eram altfel, mai veselă, mai energică. Acum sunt un om la 42 de ani, dar mă simt ca şi cum aş avea dublul vârstei."

De cinci ani, femeia poartă povara unui meningiom, adică a unei tumori cerebrale benigne care strangulează nervul optic şi creşte în fiecare an cu aproximativ 2-3 milimetri. Fără intervenţie chirurgicală, tumora duce la orbire. În ţară, nu există aparatura necesară pentru o astfel de operaţie de mare precizie şi fineţe, iar costurile în străinătate sunt foarte mari. Şi totuşi speranţă există: medicii din ţară i-au indicat Gabrielei Tudorache Institutul Internaţional de Neuroştiinţe (INI) din Hanovra, Germania, mai exact pe prof. dr. Rudolf Fahlbusch.

Momentan, Gabriela nu mai vede deloc cu ochiul drept, iar pe cel stâng, spune că, "încet, încet, se aşterne, o ceaţă, ca o perdea, care nu mă lasă să văd. Cel mai rău mă supără lumina, mai ales când ies afară. Se dublează imaginea. Nu mai ştiu ce înseamnă să nu mă mai doară capul. Eu adorm numai cu somnifere, şi nici cu acestea decât câteva ore. Corpul s-a obişnuit cu ele şi nu prea mai răspunde la efectele lor".

Neputinţa bolii sau boala neputinţei

În luna septembrie a anului trecut, Gabriela a mers la o consultaţie la medicul german, venit în ţară pentru a ajuta şi alţi pacienţi, prilej cu care a fost programată pentru luna februarie a acestui an pentru operaţie în Hanovra. "Profesorul Fahlbusch mi-a spus că, în ciuda faptului că nu este o operaţie uşoară, o să fie o reuşită, pentru că nimeni nu a plecat de la dumnealui, operat fiind, şi să aibă probleme mai apoi. Parcă de atunci am prins curaj", povesteşte femeia. Doar că realitatea i-a întins o altă capcană care să-i distrugă şi bruma de speranţă pe care o căpătase. În ciuda eforturilor financiare, modesta familie Tudorache nu a reuşit să strângă cei 35.000 de euro, cât costă operaţia (fără cazare şi fără cele minim 20 de zile de şedere pentru controalele care se impun), preţul care trebuie plătit pentru ca mama lui Adrian, de 23 de ani, şi a lui Mihail Sebastian, de 13 de ani, să poată vedea din nou lumina zilei.

"Mă deranjează neputinţa din cauza banilor, că nu pot să fac operaţia şi să fiu şi eu un om normal. Din fericire, am fost din nou programată pentru operaţie, în luna iulie, anul acesta, până atunci sper să stopeze boala, să nu se agraveze, şi să reuşesc să strâng banii. Cel mai mult mă sperie că nu ştiu ce o să fie după operaţie. Doresc să-mi văd copiii crescând, să ştiu că sunt bine. După ce o să fac operaţia, următorul pas ar fi să merg să-i mulţumesc Domnului, că poate mă va ajuta, aşa cum m-a ajutat şi până acum", mărturiseşte cu lacrimi Gabriela.

"Nu îmi pierd speranţa"

Chiar dacă este bolnavă, femeia nu şi-a pierdut demnitatea. Blândă, deschisă, fără să-şi plângă de milă, Gabriela nu s-a izolat în durere, ci a deschis inimile multor oameni, sensibilizaţi de suferinţa ei. Datorită lor şi familiei sale găseşte în fiecare clipă puterea de a spera că într-o zi o să se bucure de lumină. Că o să vadă.

Până atunci, învaţă să se împace cu boala şi să tragă învăţăminte din această experienţă care i-a fost dat să treacă: "Mă rog foarte mult, merg la biserică, vorbesc cu preoţii. Dumnezeu ne mai dă şi încercări, ca să ne aducem aminte să preţuim ceea ce ni s-a dat.

Multă lume crede că a vedea este ceva normal, ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea neapărat lumina ochilor. Când vezi că ţi se poate lua, în câteva luni, un an, atunci preţuieşti foarte mult, îţi dai seama că nu mai contează nimic, chiar dacă poţi avea orice. Nu îmi pierd speranţa, pentru că îi am protectori pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe Sfântul Nectarie, şi, de asemenea, pe Maica Domnului, căreia îi cer ajutorul neîncetat."

Cei care doresc să o ajute pe Gabriela Tudorache sunt rugaţi să doneze în contul:

BCR - Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT: RNCB RO BU

Titular cont Gabriela Tudorache. De asemenea, puteţi face donaţii online, însă mai multe detalii găsiţi pe blogul http://gabrielatudorache.blogspot.com/ 

Albina şi paianjenul

E bine să învăţăm de la albină iubirea de muncă şi de frumos. Precum albina nu se trudeşte în fiecare zi atât pentru sine cât pentru noi, tot astfel şi creştinul, trebuie să poarte de grijă mai cu seamă de cele ale celorlalţi.

Deci aşa cum o albină zboară prin toate livezile ca să pregătească altora masă, la fel fă şi tu, omule, şi de aduni bani, cheltuieşte-i pentru alţii; de ai harisma cuvântului, n-o îngropa în pământ, ci pune-o în slujba celor ce au nevoie de o sfătuire; şi orice alte calităţi ai avea, pune-le în slujba celorlalţi, făcându-te folositor precum se face şi nouă albina.

Nu vezi că de aceea este albina mai mult preţuită şi iubită ca celelalte vieţuitoare, nu pentru că se osteneşte, ci pentru că o face pentru alţii?!

Dar şi păianjenul se osteneşte şi-şi întinde pânze în toate direcţiile, pânze ce sunt lucrate cu o iscusinţă mai mare decât a oricărei ţesătoare, însă nu e preţuit deoarece lucrarea lui nu este de vreun folos nimănui.

Asemenea păianjenului sunt şi cei care se trudesc şi adună multe, însă numai pentru ei şi atât.

Povestea ceşcuţei de ceai

O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva frumos dintr-un magazin de antichități, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversare de la căsătorie. Amândurora le plăceau antichitățile și produsele din argilă, ceramice, în special ceștile de ceai.

Au observat o ceașcă excepțională și au întrebat: ”Putem să vedem ceșcuța aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceșcuța de ceai a început să vorbească:

Voi nu puteți să înțelegeți. Nu am fost de la început o ceșcuță de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argilă roșie. Stăpânul m-a luat și m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar și a spus cu blândețe: “Încă nu!”

Apoi, ah! Am fost așezată pe o roată și am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Oprește!” Amețesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap și a spus, liniștit: ”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat și m-a lovit și m-a modelat până a obținut forma care i-a convenit și apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simțit atâta căldură. Am strigat, am bătut și am izbit ușa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!” Puteam să-l văd printr-o deschizătură și puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: ”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, ușa s-a deschis. Cu atenție m-a scos afară și m-a pus pe raft … am început să mă răcoresc. O, mă simțeam atât de bine!” Ei, așa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat și m-a colorat peste tot … mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează, am strigat!” EL doar a dat din cap și a spus: “Încă nu!”

Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte și simțeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. am plâns, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunț. Chiar atunci ușa s-a deschis și EL m-a scos afară și, din nou, m-a așezat pe raft, unde m-am răcorit și am așteptat și am așteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”

O oră mai târziu mi-a dat o oglindă și a spus: ”Uită-te la tine.” Și m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!

El a vorbit blând: “ Vreau să ții minte, știu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aș fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Știu că ai amețit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aș fi oprit, te-ai fi desfăcut bucățele, te-ai fi fărămițat. Știu că a durut și că a fost foarte cald în cuptor și neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Știu că mirosurile nu ți-au făcut bine când te-am periat și te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aș fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viață. Dacă nu te-aș fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supraviețuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ținut. Acum ești un produs finit. Acum ești ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine.”

Morala este aceasta: Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta sfânta Sa voie.

de Pr. Arsenie Boca

Urâtul

Fiecare locuitor al blocului unde trăiam, ştia pe cât de respingător era Urâtul. Motanul, care locuia în curtea casei. Şi chiar era foarte urâcios. El preţuia trei lucruri în această lume: lupta, resturile de mâncare, cu care se mai înâmpla să fie hrănit, şi să zicem aşa - dragostea. Combinaţia dintre aceste lucruri, şi lipsa unui adăpost a lăsat urme grave pe întreg corpul său. Pentru început, el avea doar un singur ochi, iar în locul celuilat era o gaură neagră. Pe aceeaşi parte a corpului îi lipsea şi o ureche, iar piciorul stâng i-a fost rupt şi nefiind tratat, oasele I s-au unit sub un unghi incredibil, dând impresia că motanul mereu vrea să se întoarcă de la cel ce se apropia. Nu mai avea nici coadă, existând doar un mic ciot, care mereu era într-o continuie mişcare ...

Dacă nu ar fi existat mulţimea de răni şi de cruste galbene care îi acoperea capul şi umerii, Urâtul ar fi putut descris ca un pisoi de culoare gri închis. Cine nu îl privea măcar şi o singură dată îi apărea aceeaşi reacţie: oare de unde a apărut o fiinţă atât de urâtă? Tuturor copiilor le era strict interzis să-l atingă. Adulţii aruncau cu pietre în el. Sau îl udau cu furtun, când acesta încerca să intre în casă, îi puteau strivi cu uşa laba, ca să nu-I mai apară nici măcar intenţia de a pătrunde în bloc.

Urâtul, reacţiona mereu în acelaşi mod. Dacă era udat din furtun – răbda până chinuitorii lui se plictiseau de aceasă distracţie. Dacă aruncau în el cu diverse lucruri - el se gudura la picioarele celui ce îl chinuia, de parcă cerându-i iertare. Când vedea copiii, el alerga la ei şi îşi freca capul de mîinile lor, cerşindu-le măcar puţină afecţiune. Iar dacă cineva totuşi îl lua în braţe, el imediat începea să-i sugă un colţişor al cămaşei sau orice altceva, la ce putea ajunge.

Într-o zi Urâtul a încercat să se împrietenească cu câinii vecinilor. Ca urmare a fost  muşcat rău de tot. De la fereastra mea am auzit strigătele sale disperate şi m-am grabit în ajutorul lui. Când am ajunds la el, bietul motan abea de mai dădea semne de viaţă, prezentând un ghem plin de suferinţă. Spatele , picioarele, partea din spate a corpului, toate şi-au pierdut complet forma lor iniţială. Trista sa viaţă era pe sfârşite. Urma unei lacrimi îi rămase pe frunte. Luându-l în braţe şi îndeptându-mă spre casă, abea de-I mai desluşeam respiraţia. Îmi era grozav de frică că cu orice mişcare îi puteam provoca şi mai multă suferinţă. Iar el între timp încerca să sugă urechea mea.

L-am îmbrăţişat încetişor, iar el a atins cu capul palma mea, ochiul lui de aur s-a întors spre mine, şi am auzit cum începu să toarcă. Chiar şi suportând o durere îngrozitoare, motanul îmi cerea doar atât – puţină afecţiune! Şi în acel moment am înţeles că am de-a face cu cea mai iubitoare creatură pe care am întâlnit-o în viaţa mea. Cea mai iubitoare şi cea mai frumoasă. Nicicând nici nu ar fi încercat să mâ zgârâie sau muşte. El doar mă privea cu o adâncă convingere că eu îi voi putea micşora suferinţa.

Urâtul a murit în braţele mele încă înainte de a mă întoarce în casă. Am stat mult ţinându-l pe genunchi. Mai târziu, am meditat mult la faptul cum o biată fiinţă mi-a putut schimba întreaga închipuire despre puterea de spirit, şi dragostea necondiţionată şi adevărată. Urâtul, mi-a relatat despre compasiune mai mult, decât zeci de cărţi, cursuri şi conversaţii. Şi eu îi voi mereu recunoscător pentru aceasta.

El avea mutilat trupul, iar la mine era sufletul grav rănit. A venit şi pentru mine timpul să învăţ dragostea adevărată. Să–i dai aproapelui tău totul, fâră a cere ceva în schimb.

Majoritatea îşi doresc să devie mai bogaţi, mai frumoşi şi mai iubiţi. Iar eu voi tinde mereu să fiu acel Urât, întâlnit cândva.

O istorioară, autorul căreea este necunoscut, dar care ar putea fi de folos tuturor, care vor vrea să înveţe ceva din ea.

Sursa : http://ortodoxia.md/articole-si-publicatii/6292-uratul

Dar tu crezi? doi copilași în burtica mamei ! Parabolă !

Să-l ajutăm pe Eugen!!!

 Frați și Surori creștini Să-l ajutăm pe Eugen!!!

Postul să ne fie un prilej pentru fapte bune!!!

Vă scriu în speranţa că mă veţi susţine. Mă numesc Brad Eugeniu şi sunt locuitor al oraşului Chişinău. Istoria mea a început acum 28 de ani, atunci când m-am născut… Sufăr de o boală genetică a pielii, extrem de rară şi deosebit de grea, care se numeşte epidermoliză buloasă sau altfel numită “boala fluturaşului”.

Denumirea e frumoasă, dar boala e foarte dureroasă şi grea. Pielea e foarte sensibilă şi subţire, la orice lovitură plesneşte ori se umple cu bule de sânge ori cu lichid, mai apoi apar răni, care durează ani de zile. Mucoasa gurii la fel e traumatizată, dinţi aproape că nu am, am vărsături de sânge şi cel mai grav e că nu pot respira (din cauza contractării nasului). Tot corpul e pielea şi osul, tălpile sunt slab dezvoltate; un picior s-a scurtat cu timpul. Degetele s-au contractat, am un singur rinichi, iar cu anii boala progresează. Din cauza rănilor îmi este foarte greu să respir. Din păcate, noi ne tratăm singuri cu ce putem, în lipsa personalului adecvat care să-mi monitorizeze boala. Am nevoie de tratament costisitor zilnic, de unguente pentru prelucrarea pielii, materiale de pansament care la noi în ţară nu le avem şi pe care cu greu ne permitem să le procurăm. Sunt conştient că boala nu se tratează, dar există totuşi o speranţă în Germania, oraşul Freiburg, unde este o clinică universitară specializată pe bolnavi cu epidermoliză buloasă. Cunosc bolnavi cu o situație similară ca a mea, care, ajungând acolo, şi-au tratat esofagul, ochii, au fost învăţaţi cum să-şi îngrijească şi să-şi trateze corect pielea, să stopeze boala, ca să nu ajungă la consecințe mai grave şi să poată trăi fără dureri. Mi-aş dori mult să ajung şi eu acolo, pentru a primi o consultație şi a-mi îmbunătăţi situația. Am luat legătura cu medicii din clinică şi sunt disponibili de a mă programa, însă pentru aceasta am nevoie de o sumă de 20.000 euro, dintre care 12.000 euro deja i-am colectat şi mai am nevoie încă de 8.000 euro. Deja am şi programarea planificată pe 20 martie. Mulţumesc anticipat, sper la un răspuns pozitiv!

Telefoane de contact: (0-22) 468-068, 0-79192688, 0-69291843

BC „Mobiasbancă – Groupe Societe Generale” S.A., MOBBMD22
cod IDNO: 2001002663217
cont în EUR: 2259710SV47915907100
cont în USD: 2259710SV47915747100
cont în MDL: 2259710SV47916037100
BRAD EUGENIU

sursa: www.ortodoxia.md

Guvernul britanic interzice cruciuliţa la serviciu

În Europa occidentală a corectitudinii politice, este tot mai greu să fii creştin. În comunism, dacă purtai la gât cruciuliţă, în cel mai rău caz erai mustrat. În Marea Britanie a anului 2012, eşti concediat
      Avocaţii guvernului de la Londra vor cere judecătorilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) să respingă acţiunile celor care au fost concediaţi pentru că au refuzat să renunţe la simbolurile lor religioase în timpul programului.Ministerul britanic al Egalităţilor a cerut avocaţilor guvernului să se opună dreptului angajaţilor creştini de a purta cruciuliţă.

Acest fapt plasează pentru a doua oară coaliţia pretins de dreapta a lui David Cameron pe poziţii contrare celor ale Bisericilor Anglicană şi Romano-Catolică, după conflictul pe marginea căsătoriile între persoane de acelaşi sex, constată Daily Mail.

     CEDO va lua în discuţie în această primăvară cazurile Nadia Eweida şi Shirley Chaplin. Prima, fost funcţionar al British Airways la check-in, a fost concediată în 2006, după ce a refuzat să renunţe la cruciuliţa de la gât în timpul programului.

British Airways a lăsat-o mai moale, după ce cazul a provocat un imens scandal, dar Nadia Eweida,de 58 de ani, a continuat lupta pentru a restaura dreptul creştinilor de a purta simboluri religioase. Un drept care, spune ea, este acordat fără discuţii celor de alte credinţe.

Un caz asemănător este cel al lui Shirley Chaplin , o asistentă medicală de 56 de ani, căreia i s-a interzis să mai profeseze în clinica din Exeter, după ce a refuzat să-şi scoată sau să ascundă cruciuliţa de la gât.

Cele două femei au invocat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care permite libera manifestare a credinţei, dar justiţia britanică le-a respins acţiunile. Eweida şi Chaplin au primit sprijin, suprinzător, de la stânga politică. Laburistul Trevor Phillips, care conduce Comisia de Egalitate va pleda la CEDO pentru dreptul de a-ţi exprima credinţa.

Avocaţii guvernamentali, ascultând de indicaţiile ministrei liberal-democrate a Egalităţii, Lynne Featherstone, vor invoca faptul că "în nici un caz nu există vreun indiciu că a purta la vedere o cruciuliţă sau un crucifix ar fi o formă recunoscută de creştinism; cu atât mai puţin că ar fi o cerinţă obligatorie a credinţei lor". Diavolul se ascunde în detalii.

Un purtător de cuvânt al Home Office, care supraveghează funţionarea Ministerului Egalităţii a declarat: "Legea Egalităţii statuează foarte clar că oamenii au dreptul să-şi exprime credinţa în mod legitim, atâta timp cât asta nu duce la discriminarea unui grup sau a unui individ. De aceea Marea Britanie nu încalcă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum invocă petentele."

Fostul Arhiepiscop de Canterbury, Lord Carey punctează: "Ironia soartei face ca ori de câte ori guvernele şi tribunalele apreciază că Crucea este ceva lipsit de importanţă, ea, Crucea, devine astfel un simbol încă şi mai important, o expresie încă şi mai puternică a credinţei noastre!"

Sursa: http://www.evz.ro/

În duminica Triumfului Ortodoxiei, Întâistătătorul Bisericii Ruse a oficiat Sfânta Liturghie la catedrala Hristos Mântuitorul şi l-a hirotonit pe arhimandritul Ambrozie (Munteanu) în treapta de episcop de Neftekamsk

Care este diferenţa între un om flămînd şi unul sătul?

 Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele  muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, 1-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:

- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea 1-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!

Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi 1-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.

Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:

- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufle­tul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este "îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. "

(Sfântul Vasile cel Mare )

Pelicanul, chip al Mîntuitorului !

Mantuitorul Iisus Hristos, pentru a ne face sa intelegem dragostea si purtarea Sa de grija, s-a asemanat pe Sine cu un "pastor bun", care isi pune sufletul sau pentru oile sale, nefugind la vederea lupului celui rapitor. Daca asemanarea Mantuitorului cu "pastorul cel bun" este indeobste cunoscuta, asemanarea acestuia cu un pelican poate sa ne suprinda insa pe multi dintre noi.

Daca vom fi atenti, vom vedea ca in cantarile Prohodului Domnului, cantat de credinciosi in Vinerea Mare, se pastreaza urmatoarea imagine deosebita a Mantuitorului (Starea a doua, strofa 44):

"Ca un pelican,                                            "Ca un pelican,
Te-ai ranit in coasta Ta, Cuvinte;               Impungandu-Te acum, Cuvinte,
Si-ai dat viata l-ai Tai fii, care au murit,     Inviezi pe fiii Tai, revarsandu-le
Raspandind asupra lor izvoare vii."           Dintru coasta Ta, izvor mantuitor!"

Pelicanul, chip al Mantuitorului

  Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, in cartea numita "Din Ierihon catre Sion. Scrieri duhovnicesti", aminteste vechea legenda a pelicanului. Se spune ca, atunci cand puisorii lui sunt infometati, aprinsi de sete sau vatamati de jiganii otravitoare, pelicanul isi raneste coasta sa si ii adapa cu sangele sau.

"In cuibul unui pelican a intrat odinioara un sarpe veninos. Pelicanul nu era in cuib, erau numai puisorii singuri. Sarpele a inceput sa muste si sa bage veninul lui ucigator in toti puisorii. Cand era aproape sa-i inghita, s-a ivit si pelicanul. La zgomotul aripilor lui, sarpele a parasit cuibul, fara sa guste din prada. Bietul pelican vede cu durere ca puisorii lui sunt pe jumatate morti, fiind otraviti de vrajmasul sarpe. Fara sa mai stea mult pe ganduri, el se hotaraste sa-i scape cu orice pret. Si iata anume ce face: isi gaureste coasta lui cu ciocul si cu sangele sau adapa pe toti puisorii care sunt ametiti de veninul sarpelui. Sangele lui curat are minunata putere sa taie otrava sarpelui si, prin aceasta, puisorii lui se invioreaza si scapa de moarte."

O legenda asemanatoare spune ca, fiind seceta si negasind hrana pentru puii sai, un pelican si-a strapuns pieptul cu ciocul si si-a hranit puii cu sangele si carnea sa. Indiferent de micile diferente de continut, legenda pelicanului, fiind vazuta ca un simbol al devotamentului si al slujirii jertfelnice, a fost folosita in mai multe opere si lucrari artistice.

Imaginea pelicanului jertfitor este folosita de scriitorul Shakespeare, in opera "Hamlet". Simbolul folosit de Serviciul Irlandez de Transfuzii Sanguine este un pelican; alaturi de multe alte institutii, Facultatea de Medicina din Praga are si ea drept simbol un pelican. La randul sau, poetul german Angelus Silesius, intr-una dintre poeziile sale, spune: "Trezeste-te, crestine mort, si vezi, Pelicanul nostru te stropeste cu sangele Sau si cu apa din inima Sa. Daca o primesti cum trebuie, vei fi pe loc viu si sanatos."

Potrivit unora, legenda pelicanului este o pilda masonica referitoare la sacrificiul suprem. In colectia de "Legende", renumitul Leonardo da Vinci aminteste si el de vechea legenda a pelicanului, astfel: in timp ce pelicanul era plecat dupa hrana, un sarpe otravitor ii musca toti puii din cuib; la intoarcere, pelicanul isi gaseste puii morti; de durere, el incepe sa-si sfasie pieptul cu ciocul; cand sangele cald a picurat pe unul dintre puisorii morti, acela a inviat; de bucurie, pelicanul a continuat sa verse din sangele sau cald peste puisori, pana ce aceia au inviat toti; in cele din urma, pelicanul moare.

Legenda pelicanului a fost preluata inca de prin secolul al II-lea de imnografii Bisericii Ortodoxe, acestia vazand in ea o imagine deosebita a Jertfei rascumparatoare a Mantuitorului. Sarpele otravitor, care ataca puii de pelican in chip viclean, este asemanat cu diavolul, care l-a inselat pe om cu otrava minciunii pe cand acesta se afla inca in rai (in cuib). Mai apoi, cu nimic nu a putut sa-si salveze pelicanul puii sai, decat numai cu hranirea lor din carnea si sangele lui.

Tot asa, Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat si s-a jertfit, dandu-si Trupul si Sangele pentru tamaduirea oamenilor otraviti de diavol. Toti cei nascuti din Adam au in firea lor otrava pacatului stramosesc, drept pentru care, numai prin impartasirea din Trupul si Sangele Mantuitorului se pot izbavi de moartea cea vesnica. "Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi. Trupul este adevarata mancare si sangele Meu, adevarata bautura. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el" (Ioan 6, 53-56).

Precum pelicanul si-a sfasiat singur coasta, daruind viata puilor sai, tot asa, Mantuitorul s-a jertfit de bunavoie pentru viata lumii. Apa si Sangele izvorate din coasta Mantuitorului, pe Cruce, inchipuie Botezul si Impartasania, iar "fara aceste doua Taine, nimeni nu se poate mantui, caci ele sunt cheile mantuirii", dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Iacob. Astfel, intr-una dintre cantarile Octoihului, gasim scris: "Picaturile sangelui celui din Dumnezeu curs si ale apei, care s-a varsat din coasta Ta, a innoit lumea; caci cu apa speli pacatele tuturor, Doamne, iar cu sangele scrii iertarea."

Sursa : http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pelicanul-chip-mantuitorului-128465.html - Teodor Danalache