joi, 28 aprilie 2011

Manastirea Hîrjauca


Manastirea Harjauca este situata in regiunea Calarasi. A fost inaltata pe malul paraului Harjauca, la poalele unei coline acoperite cu stejari seculari. Drumul ce duce spre ea trece peste dealul cel mare din apropierea gurii Sipoteni.

Potrivit cercetatorului P. Crusevan, manastirea a fost intemeiata in anul 1740. De frica tatarilor, ascunzatorile din codri din jurul manastirii adaposteau multi fugari. Un batran, Teodosie, le-a fa cut acestora o casa de rugaciune. Dupa ce vremurile s-au mai linistit, a venit prin aceste locuri un ieromonah, Varsonufie, care cu ajutorul dat de un boier Miculita. a facut cateva chilii, iar in locul casei de rugaciune - o biserica de lemn.

Dupa o alta versiune, manastirea Harjauca ar fi fost intemeiata in 1750 de un monah, Inochentie Sava, din targul Calarasi. Acesta ar fi inzestrat, impreuna cu unchiul sau, Miron Badica, manastirea, dandu-i mosia Sipoteni.

Din 1846 manastirea devine arhiereasca. Primul egumen titular al ei a fost arhiepiscopul Irinarh al Chisinaului, avindu-i ca loctiitori pe parintii Pantelemon si Ilarion, sub care sau facut multe renovari si schimbari.

In 1917, in timpul revolutiei, soldatii rusi au facut mari devastari si au manifestat un barbarism cumplit in manastire.

Dupa anul 1918, cind Basarabia a fost eliberata si unita cu Romania, viata manastirii s-a normalizat. La dezvoltarea manastirii a contribuit substantial arhiereul Nicodin al Husilor. In contributia lui s-a extins biblioteca in care au fost aduse carti vechi din Iasi, Bucuresti. Manastirea a ajuns la o mare inflorire. Insa , in anul 1962, la insistenta unui grup de ateisti agresivi, manastirea a fost inchisa. In incinta a fost instaurat un sanatoriu, cu denumirea "Codru".

Din initiativa conducerii sanatoriului, in special a lui Gheorghe Osoianu si a Ministerului Culturii, in 1981 a inceput restaurarea bisericii de vara Inaltarea Domnului. In interior, sub straturi de var si vopsea a fost descoperita fresca veche a bisericii, realizata in stil clasic, in anii 1901-1906, de catre pictorii Blinov, Stoianov si Lemaic. Timp de opt ani pictorii-restauratori Vasile Negruti, Serafim Prodan, Alexandra Ivanov si Elena Grigorasenco au restaurat aceasta minunata fresca.

Pentru manastirea care urma sa fie redeschisa, in 1993 gospodaria agricola din localitate a repartizat 2 ha de pamant arabil, iar in 1995 - inca 10 ha. In 1994 la manastire s-au adunat 12 vietuitori, sanatoriul din apropiere fiind nevoit sa le cedeze un corp.

In toamna anului 1994 a fost resfintita Biserica Inaltarea Domnului. Aceasta biserica se aseamana arhitectural cu Catedrala mitropolitana din Chisinau, care a fost ridicata in aceeasi perioada.

Abia in 1998 a fost eliberata cladirea staretiei, care dupa restauratie, a fost sfintita in vara aceluiasi an. Tot atunci au fost cedate trapeza si un corp cu un etaj de langa biserica de iarna.

Povesteste un pelerin: Manastirea care plange

Am fost de mai multe ori pe la Manastirea Harjauca, dar de fiecare data am simtit trairi puternice. Cel mai mult am fost zguduit de imaginea bisericii de iarna „Sfantul Spiridon”, in care se afla icoana Mantuitorului, batjocorita de topoarele ateilor misei. Totodata, profunde emotii m-au cuprins in biserica de vara „Inaltarea Domnului” cand am vazut cu cata cruzime „maestrii” tirului au ochit in peretele pe care era pictat chipul lui Iisus Hristos. Manastirea Harjauca a trecut durut prin timpurile cand sufletele oamenilor erau ruinate de necredinta, cand cei care il slaveau pe Domnul erau prigoniti, iar lacasele sfinte transformate in cuiburi ale dezmatului si distractiei. Cinovnicii uitau ca aici era un mare centru de cultura si spiritualitate, era istoria unui loc de sfintenie si pietate. Numai atunci cand cunosti trecutul acestei manastiri poti sa-ti dai seama de maretia ei si de nemernicia celor care au distrus-o. Astazi, cativa calugari incearca sa readuca menirea de altadata a lacasului, care era o oaza a credintei stramosesti.

Istoria manastirii Harjauca porneste pe la 1740. O legenda spune ca un calugar pribeag, pe nume Harju, trecand prin mosia boierului Niculita s-ar fi oprit intr-o poienita sa bea apa si sa se odihneasca. Cica a adormit, iar in vis i s-a aratat Maica Domnului. Trezindu-se, calugarul si-a dat cuvantul ca nu va  gasi tihna pe pamant pana cand nu va auzi clopotele sunand in aceasta vale a Ichelului. Cu ajutorul catorva frati de pe mosia Sipotenilor, au aparut mici chilioare, impletite din nuiele si o bisericuta acoperita cu sindrila.

Potrivit cercetatorului Pavel Crusevan, un batran pe nume Teodosie ar fi facut o casa de rugaciuni pentru mai multi oameni ascunsi in codri de frica tatarilor. Dupa „Asezaminte monahale din Basarabia”, primul staret al schitului Harjauca  a fost Teoctist, acelasi Teodosie, tuns calugar. In scurt timp aici s-au adunat mai multi monahi doritori de a vietui in sihastrie. Cu toate ca aceste pamanturi au fost acoperite de paduri seculare si locuri mlastinoase, atat mosia boierului Niculita, cat si micul schit au fost arse si pustiite de tatari. 

…In 1818 pe pamantul basarabean soseste arhimandritul Spiridon Filipovici, sarb de neam. Locul ii aminteste de bastina si hotaraste sa zideasca, pentru pomenire, o manastire - Harjauca. Pentru inaltarea lacasului infiinteaza o fabrica de caramida si una de ceramica. Din caramida ridica intregul complex monastic, iar din ceramica face tevi pentru instalarea unui sistem hidrologic subteran foarte complicat, care aduna apele de pe toate dealurile in valea raului Ichel, astfel terenul devine uscat.

Intre 1820-1836, staretul Spiridon a construit biserica de vara „Inaltarea Domnului” si mai multe chilii. Totodata, a pus temelia bisericii de iarna „Sfantul Spiridon”, pe care, insa, nu a finisat-o, pentru ca a plecat la Domnul la 22 februarie 1846. A fost inmormantat in pronaosul bisericii de vara.

Spiridon Filipovici a ramas in istorie si pentru ca a prefacut acest loc intr-un colt de rai, considerat, pana in 1940, cea mai frumoasa gradina din Basarabia. Toata curtea era plina de havuzuri, iar in spatele manastirii, de pe deal, venea un sirag de lacuri, care formau o cascada. Parcul manastirii, intemeiat la 1835, avea o suprafata de zeci de ha, cu multe alei si poteci, cu straturi de flori.

Pe lacurile din jurul manastirii pluteau asa-zisele foisoare de meditatie, despre care aflam din „Almanahul Odessei”, 1840, de la profesorul Nicolai Nadejdin, catedra de arte frumoase a  Universitatii din Moscova. „Foisoare singuratice – locuri de odihna, refugiu si meditatie, ba se ascund in desimea copacilor, ba apar pe spatiile de la intersectia cararilor incununate cu flori...

La intersectia aleilor foisoare, se afla galerii cu 6-8-12 stalpi, impodobite cu scoarte, laicere, icoane. Cinci lacuri coboara din deal, formand o cascada de apa gigantica… Imi facea impresia ca vad un sirag de perle sclipind pe pieptul unui urias, capul caruia se uneste cu cerul”, scria Nicolai Nadejdin.    

Noua porti deschideau zidurile manastirii, in spatele carora era un sant de aparare, umplut cu apa, peste care se deschideau portile, altfel nu putea-i trece. Urmele acestuia se vad si astazi - hindichiurile din jurul manastirii.

In 1848 a fost finalizata si sfintita biserica de iarna de lemn „Sfantul Spiridon”. Peste mai bine de 20 de ani in locul acesteia este inaltata una din piatra. In deceniul al 7-lea al secolului XIX, la manastire este deschisa o scoala pentru frati de caritate, unde calugarii erau instruiti pentru a putea sa acorde primul ajutor. Totodata, ei aveau datoria de a creste ierburi de leac. Unele surse afirma ca lacasul era si un asezamant curativ, Harjauca fiind cunoscuta drept manastirea apelor sfinte, care veneau din mijloc de codru, din adancul pamantului.

In acei ani este infiintat un orfelinat. De asemenea, manastirea aloca teren pentru scolile din Palanca si Harjauca. Mai bine de o suta de ani, manastirea Harjauca a fost resedinta de vara a Mitropolitului Moldovei.
Pana la 1917, lucrurile isi urmau cursul lor firesc. In acel an, insa, au venit muscalii si au facut mare prapad. Bolsevicii au jefuit manastirea, iar averea a fost impartita satenilor. Dupa Unirea cu Patria-Mama, lacasul incepe din nou sa prospere. Timp de opt ani (1920 – 1928), aici a fost arhiepiscop Gurie Grosu, avansat,  mai apoi, la treapta de Mitropolit. Brazii din curtea manastirii au fost adusi din Bucovina si plantati la 1920 de padurarul Vasile Bucica, bunelul Tatianei Popa, directorul Centrului de artizanat „Casa Parinteasca” de la Palanca (vezi nr. 9, 2005, al revistei „Natura”).

Pana la 1936 manastirea Harjauca era considerata drept una dintre cele mai prospere din Basarabia. Peste patru ani, lacasul este transformat in cazarma pentru ostasii sovietici, ca sa fie redeschisa in 1941, iar pe teritoriul ei este amenajat un spital militar pentru armata romana.

Dupa razboi, clericii erau desconsiderati, iar credinciosii persecutati. In anul mortii lui Stalin, incepea cea mai neagra fila din istoria manastirii. Vechea catepeteasma din lemn poleita cu aur, multe icoane, obiecte de pret au fost arse langa satul Raciula. Din cele peste 300 de volume de carti, iconostasele de la ambele  biserici s-a ales scrumul, fiind arse pe cimitirul preotilor si ctitorilor, devenit  mai apoi teren de dans. Manastirea este transformata in casa de odihna. Biserica de vara, timp de patru ani, este folosita drept club. In momentul inaugurarii statiunii balneoclimaterice „Moldova Sovietica” (1959), in biserica „Inaltarea Domnului” se dansa si se tragea la tinta. Nici pana astazi, pictura nu a putut fi readusa la viata in locul unde tintasii isi aratau „maiestria”. In schimb, cupola bisericii de vara nu a avut de suferit pentru ca a fost ascunsa cu un pod de scanduri. Gardurile contemporane au inlocuit zidurile vechi, ridicate pe timpul lui Spiridon Filipovici. Chiliile au fost transformate in saloane confortabile pentru cei care veneau sa se trateze si sa odihneasca la sanatoriu.

Tragica a fost soarta bisericii de iarna „Sfantul Spiridon”. Pentru a pune tencuiala au fost ciopliti peretii pe care erau pictate icoane ce descriau intreaga viata a Mantuitorului. Vestitul iconar basarabean Pavel Piscariov realizase aici, la 1922, 13 icoane si 26 de portrete, care ar fi putut sa reziste in timp daca nu erau faptele devastatoare ale ateilor. Valoarea acestor opere de arta e si mai pregnanta pentru ca numele lui Piscariov este inscris pe peretii Catedralei de la Ierusalim, alaturi de-ale remarcabililor iconari din intreaga lume. O adevarata capodopera este fresca de pe peretele de la intrarea in biserica ce ilustreaza chipul lui Iisus Hristos. Tatiana Popa, ghidul nostru la manastirea Harjauca, spune ca la o eventuala restaurare a bisericii „Sfantul Spiridon”, arhitectii ar trebui sa inrameze fresca, lasand drept marturie calvarul prin care a trecut credinta neamului nostru. Dupa „reparatia” ideologica, biserica de iarna „Sfantul Spiridon” este transformata in club, mai apoi in sala de sport. In anul 1993 s-a produs un incendiu, care a provocat caderea tencuielii si a descoperit vechile icoane. Acum biserica, in forma de Arca lui Noe, este data uitarii, insa crestinii au sperante ca intr-o buna zi vor putea participa la serviciile divine oficiate in ea.

Ceea ce vedem astazi in biserica de vara „Inaltarea Domnului” este rezultatul muncii a  mai bine de opt ani (1981-1989) a pictorilor-restauratori Vasile Negruti, Serafim Prodan, Alexandru Ivanov si Ludmila Grigorasenco. Ei au reusit sa dea din nou viata frescei vechi, realizata in stil clasic, dar ascunsa ani buni sub straturi de var si vopsea.

Acum un deceniu si jumatate a fost finalizata reparatia bisericii de vara „Inaltarea Domnului”. Unii vroiau sa continue linia de deraiere de la menirea principala a lacasului, propunand ba deschiderea unui muzeu  de zoologie, ba a salii cu orga. Totusi, a primat voia Celui de Sus si a crestinilor, astfel timp de un an a functionat doar biserica, abia in 1993 este redeschisa oficial manastirea de calugari Harjauca.

Lumea insetata de credinta a regasit drumul spre manastire. Astazi, cei care vin la Statiunea balneoclimaterica „Codru” sa-si intremeze fizicul, trec neaparat si pe la manastirea Harjauca unde isi fortifica spiritul. In fiecare vineri, este oficiata slujba Sfantului Maslu. Vizitatorii spun ca in biserica de vara   simti o pietate si o evlavie care te ingenuncheaza de la intrare, pictura nu are seaman, iar atmosfera te absoarbe. Insa, temerea mai multor crestini este ca din motivul unei noi reparatii a interiorului bisericii s-ar putea sa dispara pictura murala creata acum mai bine de 100 de ani. Lipsa de bani pentru munca restauratorilor profesionisti si invitarea unor diletanti ar fi o schimonosire a adevaratei valori a imaginilor de aici. Enoriasii regreta ca a fost schimbat exteriorul lacasului, imortalizat pe bancnota de 10 lei, culoarea alba fiind inlocuita cu verde, iar in arhitectura adaugata piatra de Butuceni. Astazi nu mai poti afirma ca biserica de vara a manastirii Harjauca se aseamana cu Catedrala mitropolitana de la Chisinau.

Este durut sa vorbesti despre acest locas doar la timpul trecut. Oare chiar sa fie peste puterile noastre readucerea imaginii de altadata: centru de cultura si spiritualitate ortodoxa? Oare nu ne-am dori sa vedem   bisericile vechi, zidurile inalte, portile impunatoare, lacurile stravezii, havuzurile multicolore, cascadele galagioase, foisoarele pentru meditatie…?

…Padurea argintie de fagi, din apropierea manastirii, stie istoria acestui loc. Daca vrei sa intelegi ce spun falnicii copaci, asculta cum fosnesc frunzele cand bat clopotele si cheama crestinii la rugaciune.  
                                                                         Sursa : www.logos.md- autor:Dinu RUSU

CĂLUGĂRUL


,,CĂLUGĂRUL"
 de Arhimandrit Ioanichie Balan



Iubite frate muritor,
De vei vedea un călător
Cu hainele cernite, singurel
Descult, flămînd
Şi însetat
Te rog să ai milă de el
Că poate-i un călugăr!
De întînleşti la vre-o răscruce
Un om străin, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva în lume…
De-l vezi mereu
Oftînd din greu
Să nu-l întrebi atunci de nume,
Că poate-i un călugăr!
De vei vedea trecînd prin sat
Un om cu capul aplecat
C-o traistă goală în mîna lui
Te rog acum
Să-i ieşi în drum
Şi un cuvînt mai bun să-i spui
Că poate-i un călugăr!
Sau cînd e frig şi plouă afară
De vei vedea că asteapta-n gară
Un călator înfrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist şi-ngandurat
Ca poate-i un calugar!
De vei vedea în multe rînduri
Un om la muncă stînd pe gînduri
Privind cu ochi-n depărtare,
Mereu tăcut
Şi abătut
Nu-l întreba ce cată-n zare,
Ca poate-i un călugar!
Iubitul meu, nu te-ndoi,
Ci, dacă tu vei întalni
Un om in lume fără rost
Ce plînge-ades
Neînţeles .
Să ştii iubitul meu c-a fost
În viaţa lui călugăr
C-acela care a trăit
Şi-n mănăstire-a-mbătrînit,
Orice i-ai spune şi i-ai da
Să nu socoti
Că o să poti
Să-i schimbi cumva inima sa,
Că el e tot călugar!
De-i vei cînta de bucurie
De asta el nu vrea să ştie
De jale de îi vei cînta,
El tot mereu
Oftand din greu
Plîngînd încet va suspina
Cu lacrimi de călugar!
Deci nu căta să-i mîngîi plînsul,
Ci roagă-te şi tu cu dînsul,
Căci el de-atîta pribegie,
De toţi uitat
Şi-ndepărtat
Va suspina după pustie
Căci este tot călugar!
Iar dacă lumea-l va-nşela,
Tu frate nu te bucura,
Nici să vorbeşti de el oricui,
Căci el oricînd
Mustrat de gînd,
Se va scula din calea lui
Căci încă-i tot călugar!
Iar dacă va îmbătrîni
Şi-n lume frate, va muri,
Să-l pui atunci într-un mormînt,
Şi nimănui
Să nu mai spui
Că sub acest străin pămînt
Se află un călugăr!

Rugăciunea este legătura de aur între creatură şi Creator

        Rugăciunea este înălţarea gândului şi a inimii către Dumnezeu. Este contemplarea lui Dumnezeu, vorbirea temerară a creaturii cu Creatorul, cucernica înfăţişare a sufletului nostru în faţa lui Dumnezeu, ca înaintea unui Împărat şi a Celui ce dă viaţă tuturor. Ea ne face să uităm, în faţa lui Dumnezeu, de tot ce ne înconjoară, înseamnă hrana sufletului, aerul, lumina, căldura sa dătătoare de viaţă, curăţirea de păcate, jugul cel bun al lui Hristos, povara Sa uşoară. 
      Rugăciunea înseamnă acceptarea statornicului nostru sentiment de neputinţă sau de sărăcie spirituală, sfinţirea sufletului, pregustarea fericirii ce va să vină, fericire îngerească, ploaie cerească, răcoritoare, care stropeşte din belşug şi fertilizează  solul sufletului, putere şi tărie sufletului şi trupului, care purifică şi împrospătează văzduhul spiritual, luminează feţele oamenilor, le înveseleşte duhovniceşte.
            Este legătura de aur dintre creatură  şi Creator, care ne dă bărbăţie şi curaj în necazurile şi încercările vieţii, lumină existenţei noastre, reuşită în tot lucrul, ne ridică la vrednicia îngerilor, ne întăreşte credinţa, nădejdea şi dragostea. Rugăciunea ne pune în relaţie cu îngerii, cu sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu de la începutul lumii. Rugăciunea este îndreptar vieţii, maica umilinţei inimii şi a lacrimilor; ea dă puternică pornire spre fapte de milostenie, păzeşte viaţa, spulberă frica de moarte, ne face să dispreţuim comorile pământeşti, să dorim bunătăţile cereşti, să aşteptăm obşteasca judecată, viaţa veacului ce  va să vină; este strădania stăruitoare de a scăpa de chinurile veşnice, necontenita căutare a milei Stăpânului.
        Rugăciunea înseamnă a sta şi a merge mereu sub privirile lui Dumnezeu; înseamnă fericita suprimare a propriei persoane înaintea Creatorului, Atotfăcă-torului, Atoateîmplinitorului. Este apă vie pentru suflet, cuprinderea tuturor oamenilor în inimă prin iubire, coborârea cerului în suflet, sălăşluirea Sfintei Treimi în inimă, după cum s-a spus: „De Mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi Ne vom face locaş la el” (In.14,33)
                                                                         Sf. Ioan de Kronștad

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Eugenia are nevoie de ajutorul tau!


Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua”.(Faptele 20:35)
Eugenia, o tânără de 30 de ani din satul Recea (r-nul Străşeni), de mică suferă de epidermoliză buloasă forma distrofică a pielii. Epidermoliza buloasă este o maladie genetică rară, dar deosebit de gravă, incurabilă până în prezent. Afectează la început pielea de pe întreaga suprafaţă a corpului şi mucoasele. În timp poate avea consecinţe devastatoare asupra organismului bolnavului, afectând articulaţiile, dantura, ochii, unghiile, ducând la un deficit sever de proteine, vitamine şi minerale din organism, cauzând malformaţii ale membrelor. Pielea este deosebit de sensibilă, orice atingere mai energică, zgârietură sau lovitură poate produce leziuni serioase.

O mare parte a corpului Eugeniei este acoperit de răni, transportarea ei e posibilă doar în cărucior, ceea ce provoacă dureri mari. Membrele inferioare sunt acoperite cu cruste şi leziuni umede, sângerânde. În afară de aceasta diagnosticul ei mai include şi aşa boli precum: cardiopatie dismetabolică, viciu cardiac congenital, hepatită, anemie gradul III, carie dentară ş.a.
Eugenia necesită tratament şi îngrijire permanentă. Fiind orfană, de ea îngrijeşte o prietenă, ceea ce e o povară foarte grea.
Eugenia locuieşte într-o căsuţă oferită de unchiul ei cu o odaie mică. La moment este necesară înlocuirea geamului, care are un singur strat de sticlă, şi a uşii, căci vântul străbate prin ele.
Unica soluţie ce ar putea ameliora situaţia ei sunt pansamentele speciale foarte costisitoare, precum Kendall TELFA şi Mepitel, care sunt mai accesibile în străinătate.
Printre altele ea mai are nevoie de aspirator şi maşină de spălat pentru a uşura sarcina celor ce îngrijesc de ea.
Deşi medicii dau prognoze foarte pesimiste (puţini ziceau că va mai trăi până în prezent) şi o evită, Eugenia îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu, se roagă, se spovedeşte şi se împărtăşeşte regulat cu Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos.
Să nu fim indiferenţi faţă de aproapele nostru care suferă, ca să fim vrednici a auzi de la Fiul Omului când va veni la a doua Sa venire: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii… Bolnav am fost şi M-aţi cercetat… Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. (Matei 25:34-40).
Postul este perioada cea mai prielnică milosteniei şi rugăciunii, căci acestea ne înalţă la Dumnezeu. Cu prilejul începerii Postului Mare, Portalul Tineretului Ortodox din Moldova LOGOS.md îndeamnă pe fiecare creştin să ajute această sărmană fată!
Rechizitele bancare (pentru transferuri în lei):
Beneficiary: Buruiană Eugenia
Account nr.: 22521410617
Beneficiary Bank: BC Moldova Agroindbank S.A., Fil. 5 Chişinău, AGRNMD2X435
Vom colecta ajutorul şi în cadrul unor întâlniri. Locul şi timpul vor fi actualizate periodic.
Pentru detalii : http://logos.md/2011/03/11/eugenia-are-nevoie-de-ajutorul-tau/ 



Miros de Primavara

Iata ca e Primavara, zilele sunt tot mai lungi, soarele ne mîngîie cu razele sale pline de caldura mult asteptata dupa o iarna atît de lungă, acun în fiecare dimineaţă ne bucurăm de cite un răsărit iar seara de un apus deosebit de soare. Natura se trezeste din somnul iernatic, au ieşit primele flori de primăvară, copacii au inmugurit iar iarba prinde o nuanta verde deosebita, în aer se răspîndeşte o mireasma plăcută de primăvară. Astept cu nerabdare sa înfloreasca copacii de cireşi si zarzări care se îmbracă în mii de floricele frumoase, copacii par a avea nişte haine de sărbătoare. Dimineaţa începe cu ciripitul păsărilor care atît de dulce cîntă melodii frumoase, melodii de suflet. 
     O cit de frumoase sunt lucrurile Miinilor Tale Doamne !!! Suntem la jumătatea Sfîntului Post si iata ca se apropie sarbatoarea sarbatorilor, ziua zilelor, evenimentul evenimentelor, cea mai mare si importanta sarbatoare si cea mai mare bucurie pe care o poate dobindi un crestin aici pe pamint, e ziua Învierii Domnului, e sarbatoarea Sfintelor Paşti, e ziua în care sufletul strigă din adîncul inimii : HRISTOS A ÎNVIAT !!!
Dragi fraţi şi surori va doresc mai departe un post cît mai placut care să se încununeze cu descoperirea Lui Dumnezeu în inimile noastre. Doamne ajută !

O lectie de smerenie : ,,ЮШКА " de Andrei Platonov


ЮШКА
Давно, в старинное время, жил у нас на улице старый на вид человек. Он работал в кузнице при большой московской дороге; он работал подручным помощником у главного кузнеца, потому что он плохо видел глазами и в руках у него мало было силы. Он носил в кузницу воду, песок и уголь, раздувал мехом горн, держал клещами горячее железо на наковальне, когда главный кузнец отковывал его, вводил лошадь в станок, чтобы ковать ее, и делал всякую другую работу, которую нужно было делать. Звали его Ефимом, но все люди называли его Юшкой. Он был мал ростом и худ; на сморщенном лице его, вместо усов и бороды, росли по отдельности редкие седые волосы; глаза же у него были белые, как у слепца, и в них всегда стояла влага, как неостывающие слезы.
Юшка жил на квартире у хозяина кузницы, на кухне. Утром он шел в кузницу, а вечером шел обратно на ночлег. Хозяин кормил его за работу хлебом, щами и кашей, а чай, сахар и одежда у Юшки были свои; он их должен покупать за свое жалованье — семь рублей и шестьдесят копеек в месяц. Но Юшка чаю не пил и сахару не покупал, он пил воду, а одежду носил долгие годы одну и ту же без смены: летом он ходил в штанах и в блузе, черных и закопченных от работы, прожженных искрами насквозь, так что в нескольких местах видно было его белое тело, и босой, зимою же он надевал поверх блузы еще полушубок, доставшийся ему от умершего отца, а ноги обувал в валенки, которые он подшивал с осени, и носил всякую зиму всю жизнь одну и ту же пару.
Когда Юшка рано утром шел по улице в кузницу, то старики и старухи подымались и говорили, что вон Юшка уж работать пошел, пора вставать, и будили молодых. А вечером, когда Юшка проходил на ночлег, то люди говорили, что пора ужинать и спать ложиться — вон и Юшка уж спать пошел.
А малые дети и даже те, которые стали подростками, они, увидя тихо бредущего старого Юшку, переставали играть на улице, бежали за Юшкой и кричали:
— Вон Юшка идет! Вон Юшка!
Дети поднимали с земли сухие ветки, камешки, сор горстями и бросали в Юшку.
— Юшка! — кричали дети. — Ты правда Юшка?
Старик ничего не отвечал детям и не обижался на них; он шел так же тихо, как прежде, и не закрывал своего лица, в которое попадали камешки и земляной сор.
Дети удивлялись Юшке, что он живой, а сам не серчает на них. И они снова окликали старика:
— Юшка, ты правда или нет?
Затем дети снова бросали в него предметы с земли, подбегали к нему, трогали его и толкали, не понимай, почему он не поругает их, не возьмет хворостину и не погонится за ними, как все большие люди делают. Дети не знали другого такого человека, и они думали — вправду ли Юшка живой? Потрогав Юшку руками или ударив его, они видели, что он твердый и живой.
Тогда дети опять толкали Юшку и кидали в него комья земли, — пусть он лучше злится, раз он вправду живет на свете. Но Юшка шел и молчал. Тогда сами дети начинали серчать на Юшку. Им было скучно и нехорошо играть, если Юшка всегда молчит, не пугает их и не гонится за ними. И они еще сильнее толкали старика и кричали вкруг него, чтоб он отозвался им злом и развеселил их. Тогда бы они отбежали от него и в испуге, в радости снова бы дразнили его издали и звали к себе, убегая затем прятаться в сумрак вечера, в сени домов, в заросли садов и огородов. Но Юшка не трогал их и не отвечал им.
Когда же дети вовсе останавливали Юшку или делали ему слишком больно, он говорил им:
— Чего вы, родные мои, чего вы, маленькие!.. Вы, должно быть, любите меня!.. Отчего я вам всем нужен?.. Обождите, не надо меня трогать, вы мне в глаза землей попали, я не вижу.
Дети не слышали и не понимали его. Они по-прежнему толкали Юшку и смеялись над ним. Они радовались тому, что с ним можно все делать, что хочешь, а он им ничего не делает.
Юшка тоже радовался. Он знал, отчего дети смеются над ним и мучают его. Он верил, что дети любят его, что он нужен им, только они не умеют любить человека и не знают, что делать для любви, и поэтому терзают его.
Дома отцы и матери упрекали детей, когда они плохо учились или не слушались родителей: «Вот ты будешь такой же, как Юшка! — Вырастешь, и будешь ходить летом босой, а зимой в худых валенках, и все тебя будут мучить, и чаю с сахаром не будешь пить, а одну воду!»
Взрослые пожилые люди, встретив Юшку на улице, тоже иногда обижали его. У взрослых людей бывало злое горе или обида, или они были пьяными, тогда сердце их наполнялось лютой яростью. Увидев Юшку, шедшего в кузницу или ко двору на ночлег, взрослый человек говорил ему:
— Да что ты такой блажно́й, непохожий ходишь тут? Чего ты думаешь такое особенное?
Юшка останавливался, слушал и молчал в ответ.
— Слов у тебя, что ли, нету, животное такое! Ты живи просто и честно, как я живу, а тайно ничего не думай! Говори, будешь так жить, как надо? Не будешь? Ага!.. Ну ладно!
И после разговора, во время которого Юшка молчал, взрослый человек убеждался, что Юшка во всем виноват, и тут же бил его. От кротости Юшки взрослый человек приходил в ожесточение и бил его больше, чем хотел сначала, и в этом зле забывал на время свое горе.
Юшка потом долго лежал в пыли на дороге. Очнувшись, он вставал сам, а иногда за ним приходила дочь хозяина кузницы, она подымала его и уводила с собой.
— Лучше бы ты умер, Юшка, — говорила хозяйская дочь. — Зачем ты живешь?
Юшка глядел на нее с удивлением. Он не понимал, зачем ему умирать, когда он родился жить.
— Это отец-мать меня родили, их воля была, — отвечал Юшка, — мне нельзя помирать, и я отцу твоему в кузне помогаю.
— Другой бы на твое место нашелся, помощник какой!
— Меня, Даша, народ любит!
Даша смеялась.
— У тебя сейчас кровь на щеке, а на прошлой неделе тебе ухо разорвали, а ты говоришь — народ тебя любит!..
— Он меня без понятия любит, — говорил Юшка. — Сердце в людях бывает слепое.
— Сердце-то в них слепое, да глаза у них зрячие! — произносила Даша. — Иди скорее, что ль! Любят-то они по сердцу, да бьют тебя по расчету.
— По расчету они на меня серчают, это правда, — соглашался Юшка. — Они мне улицей ходить не велят и тело калечат.
— Эх ты, Юшка, Юшка! — вздыхала Даша. — А ты ведь, отец говорил, нестарый еще!
— Какой я старый!.. Я грудью с детства страдаю, это я от болезни на вид оплошал и старым стал...
По этой своей болезни Юшка каждое лето уходил от хозяина на месяц. Он уходил пешим в глухую дальнюю деревню, где у него жили, должно быть, родственники. Никто не знал, кем они ему приходились.
Даже сам Юшка забывал, и в одно лето он говорил, что в деревне у него живет вдовая сестра, а в другое, что там племянница. Иной раз он говорил, что идет в деревню, а в иной, что в самоё Москву. А люди думали, что в дальней деревне живет Юшкина любимая дочь, такая же незлобная и лишняя людям, как отец.
В июне или августе месяце Юшка надевал на плечи котомку с хлебом и уходил из нашего города. В пути он дышал благоуханием трав и лесов, смотрел на белые облака, рождающиеся в небе, плывущие и умирающие в светлой воздушной теплоте, слушал голос рек, бормочущих на каменных перекатах, и больная грудь Юшки отдыхала, он более не чувствовал своего недуга — чахотки. Уйдя далеко, где было вовсе безлюдно, Юшка не скрывал более своей любви к живым существам. Он склонялся к земле и целовал цветы, стараясь не дышать на них, чтоб они не испортились от его дыхания, он гладил кору на деревьях и подымал с тропинки бабочек и жуков, которые пали замертво, и долго всматривался в их лица, чувствуя себя без них осиротевшим. Но живые птицы пели в небе, стрекозы, жуки и работящие кузнечики издавали в траве веселые звуки, и поэтому на душе у Юшки было легко, в грудь его входил сладкий воздух цветов, пахнущих влагой и солнечным светом.
По дороге Юшка отдыхал. Он садился в тень подорожного дерева и дремал в покое и тепле. Отдохнув, отдышавшись в поле, он не помнил более о болезни и шел весело дальше, как здоровый человек. Юшке было сорок лет от роду, но болезнь давно уже мучила его и состарила прежде времени, так что он всем казался ветхим.
И так каждый год уходил Юшка через поля, леса и реки в дальнюю деревню или в Москву, где его ожидал кто-то или никто не ждал, — об этом никому в городе не было известно.
Через месяц Юшка обыкновенно возвращался обратно в город и опять работал с утра до вечера в кузнице. Он снова начинал жить по-прежнему, и опять дети и взрослые, жители улицы, потешались над Юшкой, упрекали его за безответную глупость и терзали его.
Юшка смирно жил до лета будущего года, а среди лета надевал котомку за плечи, складывал в отдельный мешочек деньги, что заработал и накопил за год, всего рублей сто, вешал тот мешочек себе за пазуху на грудь и уходил неизвестно куда и неизвестно к кому.
Но год от году Юшка все более слабел, потому шло и проходило время его жизни и грудная болезнь мучила его тело и истощала его. В одно лето, когда Юшке уже подходил срок отправляться в свою дальнюю деревню, он никуда не пошел. Он брел, как обычно вечером, уже затемно из кузницы к хозяину на ночлег. Веселый прохожий, знавший Юшку, посмеялся над ним:
— Чего ты землю нашу топчешь, божье чучело! Хоть бы ты помер, что ли, может, веселее бы стало без тебя, а то я боюсь соскучиться...
И здесь Юшка осерчал в ответ — должно быть, первый раз в жизни.
— А чего я тебе, чем я вам мешаю!.. Я жить родителями поставлен, я по закону родился, я тоже всему свету нужен, как и ты, без меня тоже, значит, нельзя...
Прохожий, не дослушав Юшку, рассердился на него:
— Да ты что! Ты чего заговорил? Как ты смеешь меня, самого меня с собой равнять, юрод негодный!
— Я не равняю, — сказал Юшка, — а по надобности мы все равны...
— Ты мне не мудруй! — закричал прохожий. — Я сам помудрей тебя! Ишь, разговорился, я тебя выучу уму!
Замахнувшись, прохожий с силой злобы толкнул Юшку в грудь, и тот упал навзничь.
— Отдохни, — сказал прохожий и ушел домой пить чай.
Полежав, Юшка повернулся вниз лицом и более не пошевелился и не поднялся.
Вскоре проходил мимо один человек, столяр из мебельной мастерской. Он окликнул Юшку, потом переложил его на спину и увидел во тьме белые открытые неподвижные глаза Юшки. Рот его был черен; столяр вытер уста Юшки ладонью и понял, что это была спекшаяся кровь. Он опробовал еще место, где лежала голова Юшки лицом вниз, и почувствовал, что земля там была сырая, ее залила кровь, хлынувшая горлом из Юшки.
— Помер, — вздохнул столяр. — Прощай, Юшка, и нас всех прости. Забраковали тебя люди, а кто тебе судья!..
Хозяин кузницы приготовил Юшку к погребению. Дочь хозяина Даша омыла тело Юшки, и его положили на стол в доме кузнеца. К телу умершего пришли проститься с ним все люди, старые и малые, весь народ, который знал Юшку и потешался над ним и мучил его при жизни.
Потом Юшку похоронили и забыли его. Однако без Юшки жить людям стало хуже. Теперь вся злоба и глумление оставались среди людей и тратились меж ними, потому что не было Юшки, безответно терпевшего всякое чужое зло, ожесточение, насмешку и недоброжелательство.
Снова вспомнили про Юшку лишь глубокой осенью. В один темный непогожий день в кузницу пришла юная девушка и спросила у хозяина-кузнеца: где ей найти Ефима Дмитриевича?
— Какого Ефима Дмитриевича? — удивился кузнец. — У нас такого сроду тут и не было.
Девушка, выслушав, не ушла, однако, и молча ожидала чего-то. Кузнец поглядел на нее: что за гостью ему принесла непогода. Девушка на вид была тщедушна и невелика ростом, но мягкое чистое лицо ее было столь нежно и кротко, а большие серые глаза глядели так грустно, словно они готовы были вот-вот наполниться слезами, что кузнец подобрел сердцем, глядя на гостью, и вдруг догадался:
— Уж не Юшка ли он? Так и есть — по паспорту он писался Дмитричем...
— Юшка, — прошептала девушка. — Это правда. Сам себя он называл Юшкой.
Кузнец помолчал.
— А вы кто ему будете? — Родственница, что ль?
— Я никто. Я сиротой была, а Ефим Дмитриевич поместил меня, маленькую, в семейство в Москве, потом отдал в школу с пансионом... Каждый год он приходил проведывать меня и приносил деньги на весь год, чтоб я жила и училась. Теперь я выросла, я уже окончила университет, а Ефим Дмитриевич в нынешнее лето не пришел меня проведать. Скажите мне, где же он, — он говорил, что работал у вас двадцать пять лет...
— Половина полвека прошло, состарились вместе, — сказал кузнец.
— Он закрыл кузницу и повел гостью на кладбище. Там девушка припала к земле, в которой лежал мертвый Юшка, человек, кормивший ее с детства, никогда не евший сахара, чтоб она ела его.
Она знала, чем болел Юшка, и теперь сама окончила ученье на врача и приехала сюда, чтобы лечить того, кто ее любил больше всего на свете и кого она сама любила всем теплом и светом своего сердца...
   
С тех пор прошло много времени. Девушка-врач осталась навсегда в нашем городе. Она стала работать в больнице для чахоточных, она ходила по домам, где были туберкулезные больные, и ни с кого не брала платы за свой труд. Теперь она сама уже тоже состарилась, однако по-прежнему весь день она лечит и утешает больных людей, не утомляясь утолять страдание и отдалять смерть от ослабевших. И все ее знают в городе, называя дочерью доброго Юшки, позабыв давно самого Юшку и то, что она не приходилась ему дочерью.
Андрей Платонов

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”