Mănăstirea Japca, o corabie pentru Nicola

Nicola privea pe fereastra clasei. Se vedea copiliţă alergând prin iarba verde de acasă, în timp ce elevii copiau cuminţi în caiete notele muzicale de pe tablă. Erau primele sale lecţii de muzică în calitate de profesoară într-o şcoală sătească, lecţii care nu-i aduceau nicio bucurie. Altfel îşi văzuse visul atunci când a mers la Colegiul Pedagogic din Soroca. Acum i se părea că stă într-o colivie. O chema misterul tainic al credinţei. Peste câteva luni, a plecat pentru totdeauna din şcoală.

Căutând mântuirea

Şi s-a pornit Nicola să caute zâmbetele sincere, îngerii buni şi omul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. A trecut Prutul, crezând că acolo frumosul şi bunătatea se întâlnesc pretutindeni. Mare i-a fost mirarea însă când a văzut că şi în România lumea se află într-un proces continuu de decădere morală. Mergând aşa, din loc în loc, în calea ei apărea ba un semn, ba altul ce o îndrepta spre mănăstiri. Dumnezeu îi îndruma paşii spre aceste locaşuri sfinte. Şi tânăra descoperea surprinsă că acolo se ascunde omul frumos, credinţa acestui neam. A văzut şi a simţit că în acele locuri poţi beneficia din plin de daruri fără egal care îţi umplu sufletul de fericire. A întâlnit multe fiinţe credincioase. Au cugetat împreună despre rostul omului pe pământ, despre valenţele sufleteşti ale acestuia. I-au plăcut foarte tare peisajele minunate ce se asociază cu seninătatea slovei din scriptură. Cu toate acestea, după un an, s-a întors acasă. Era frumoasă şi atrăgătoare. Băieţii roiau în jurul ei. Mama ar fi vrut să o mărite, căci atâta fiică avea şi visa să o vadă aşezată la casa ei. Nicola însă, când auzea de măritiş, parcă îi dădea cineva cu sare în ochi. Căuta mântuirea şi a pornit spre mănăstirea Poceaev din Ucraina. Mişcată până în adâncul sufletului de liniştea şi tăcerea sihaştrilor, cufundaţi în contemplarea lui Dumnezeu, a rămas pentru câteva zile acolo. „La Poceaev e începutul începuturilor. Acolo mi s-a deschis sufletul către Dumnezeu”, spune Nicola. Apoi a mai mers o dată şi încă o dată. S-a mărturisit arhimandritului Dumitru. După care preacucernicul i-a zis: „Soră dragă, demult trebuia să fii la o mănăstire”. Şi i-a dat binecuvântarea. Nicola îşi aminteşte: „Atunci când mi-a spus să merg la o mănăstire, m-am speriat. Îmi ziceam că n-o să pot rezista cu caracterul meu cam impulsiv. Doi ani am luptat cu mine însămi până m-am decis. Apoi am plecat la mănăstirea Diveevo din Rusia. După un an de ascultare, duhovnicul m-a sfătuit să mă întorc în Moldova, că şi aici sunt mănăstiri”.

De opt ani la Mănăstirea Japca

A postit şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i arate la ce mănăstire să se oprească. Mama a încercat să o înduplece să renunţe, dar în zadar. Într-o dimineaţă, fata s-a sculat, şi-a luat câteva lucruşoare şi a zis la fel ca o călugăriţă de la Călărăşeuca: „Ce autobuz va fi la gară, în acela voi urca”. La gara Floreşti era autobuzul Japca. Despre viaţa monahală de la mănăstirea Japca spune: „Japca te învaţă să rezişti. De opt ani încerc să descopăr calea mântuirii. E greu. Sunt multe ispite. La începutul acestui an, cu alte două surori, am vrut să plec la altă mănăstire. Ne-am pornit, dar Dumnezeu a rânduit să mă întorc. Dacă în alte mănăstiri e mai uşor, aici trebuie să ai mare răbdare. Nu în zadar se spune că cine rezistă primii trei ani la Japca, ajunge în rai. Cu toate greutăţile, e atât de frumos aici! Dimineaţa te trezeşti în cântecul păsărilor, în mireasma dulce de pădure. Când te rogi singură în chilie, îngerii sunt în preajma ta, sfinţii sunt cu tine şi Dumnezeu coboară din când în când ca să-ţi pună mâna pe creştet. Sfinţii sunt treptele pe care coboară Dumnezeu către noi. Şi tu, rugându-te cu lacrimi, îţi faci aici trupul şi sufletul treaptă.
Mănăstirea Japca – care n-a fost închisă niciodată – e ca o corabie într-o mare a tăcerii, iar viaţa monahală de aici e ca o minune de la un capăt la altul”. Am întrebat-o ce înţelege ea prin minune. Mi-a răspuns că minunea e ceea ce Dumnezeu ne dă ca o descoperire. Am vrut să aflu viaţa cărui sfânt o impresionează cel mai mult. Mi-a spus că Sfântul Nicolae al II-lea. Acesta e sfântul a cărui viaţă a impresionat-o profund. A recitit de multe ori cartea „Jertva familiei împărăteşti”. E scăldată în lacrimi. O emoţionează viaţa Mariei Egipteanca. Am întrebat-o dacă nu i se face dor să iubească vreun bărbat, să aibă o relaţie mai intimă. Mi-a răspuns că atunci când guşti din dulceaţa legăturii cu Dumnezeu, nu te mai atrag patimile lumeşti. „Dumnezeu alege. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”. Dar ce zic părinţii, cei doi fraţi?» „Ei au suferit la început. Acum s-au împăcat cu alegerea mea. Mama însă nici până în prezent nu vine aici să mă vadă.” „Ai vrea să te întorci acasă?» „Pentru nimic în lume. Când mă duc acasă, mă zbat ca peştele pe uscat. Nu-mi pot afla locul. Când eşti deprinsă cu pravila, cu ascultarea, nu poţi altfel. La mănăstire eşti ca pe o corabie…”

O prietenie curată ca o floare de crin

Nicola mi-a vorbit foarte frumos despre prietenia ei cu Maria, care e de 11 ani la mănăstire. Avea doar 15 ani când a venit aici. Citesc împreună multe cărţi, meditează asupra celor citite, se ajută la necaz. În plus, Maria scrie poezie creştină, cugetări asupra vieţii monahale. Le citesc şi le analizează împreună. Cuprinsă de emoţii, mărturiseşte: „Maria e o prietenă foarte fidelă. Până a o cunoaşte pe ea, mă rugam singură în chilie şi Dumnezeu era mai aproape de mine. Când Dumnezeu îţi dă un prieten, El se îndepărtează de tine. Zice: „Iată, ai un prieten, are cine te ajuta. Toată bucuria şi tristeţea o împarţi cu el”. Uneori, vreau să stau singură în chilie, iar Maria vine şi îmi zice cu lacrimi: „Nu mă alunga! Nu o mâhni pe Maica Domnului, că ea m-a trimis la tine…” Mulţi se miră de prietenia noastră. Duhovnicul îmi spune să nu o îndepărtez, pentru că ea a văzut în mine ceea ce alţii nu văd. O să vă arăt cândva scrisoarea pe care mi-a scris-o atunci când s-a oferit să-mi fie prietenă, o să vă arăt poeziile ei…»
Ispăşeşte pentru greşeli

În noiembrie, rasofora Nicola va împlini 34 de ani. E aproape călugăriţă. Când a venit la mănăstire – deoarece avea studii muzicale – a fost pusă să cânte în strană. Are o voce frumoasă. Ca om însă, mai greşeşti, te mai mânii, mâhneşti surorile, superi pe Dumnezeu. Nu-i place ca cineva care cunoaşte mai puţin în ale muzicii să o înveţe cum să cânte. A decis mai bine să meargă la ascultare decât să cânte în strană. Şi aşa, cum vremea de greşeală trebuie răscumpărată cu vreme de pocăinţă, Nicola ispăşeşte acum şi pentru încercarea de a pleca în altă mănăstire. Lucrează fără crâcnire la confecţionarea lumânărilor. Nu e o muncă uşoară.
Am găsit-o pregătind lumânări pentru Noaptea Învierii. E cea mai frumoasă noapte de peste an la mănăstire. Şi ea, şi Maria au aşteptat-o cu mare drag, dar şi cu adâncă tristeţe. Deoarece acest praznic împărătesc a fost fără maica stareţă Taisia. Acum, înainte de Paşte, aşa cum v-am informat deja, maica s-a mutat la Domnul. Nicola e gata să-ţi vorbească ore în şir despre răposata maică, care s-a rugat 60 de ani pentru păcatele noastre. Ea accentuează că a fost o maică deosebită, aleasă de Dumnezeu. Rasofora e convinsă că, prin Lumina Învierii, maica Taisia a fost în chip nevăzut şi la slujba din Noaptea Învierii, şi la masa de sărbătoare din mănăstire. La fel ca în anii trecuţi, aceleaşi lacrimi curate de bucurie le-au învăluit sufletele, lumea întreagă a încăput în lumina unui zâmbet şi toţi, plini de iertare, şi-au spus cu speranţă şi curaj:

„HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!”.                   

Sursa : http://odn.info.md/?p=4109