marți, 23 februarie 2010

Arborele care dăruieşte


O povestire frumoasă scrisă de Shel Silverstein , ce se numeşte:
,,Arborele care dăruieşte " cred ca merita să o citească fiecare din noi atunci cînd suntem în căutarea dragostei adevărate.
…Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată. Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”. Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Îmi poţi oferi o casă?” Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării.
Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

Eduard, copil al lui Dumnezeu

LUME, SORO LUME

NINA NECULCE
În această toamnă s-au împlinit patru ani de când sufl etul nevinovat de copil al lui Eduard Nour din satul Rubleniţa s-a înălţat la cer. Firul vieţii lui s-a frânt la numai 20 de ani departe de casă, la Moscova. M-am gândit că viaţa lui scurtă ar putea fi exemplu pentru mulţi băieţi ai zilelor noastre - fapt ce m-a şi determinat să-i scriu povestea.
Prima bucurie în familie
După terminarea lucrărilor agricole din toamna lui 1984, pe 3 noiembrie, Petru şi Eugenia Nour şi-au legat destinele în faţa Sfântului Altar, jurând să se iubească şi să se respecte reciproc. Și noua familie proaspăt înfi ripată prinse a-şi rândui zilele cu pace şi înţelegere. Deşi locuiau împreună cu părinţii, Petru era acela care avea grijă ca toate treburile în curte să fi e bine puse la punct. Eugenia, la fel ca majoritatea fetelor de la ţară, s-a dovedit a fi o bună gospodină în casă, curată şi ordonată în toate. Și toate mergeau bine în familia lor. Spre bucuriile tinerei familii Nour, în primăvara anului următor, Dumnezeu mai trimise una mare – venirea pe lume a primului copil. Ce mândru era tata că i s-a născut un băieţel voinicel! Au botezat copilul şi i-au dat numele Eduard. Și micuţul, înconjurat de dragostea părinţilor şi buneilor, creştea sănătos şi plin de viaţă. Când a învăţat să vorbească binişor, Dumnezeu a mai binecuvântat această casă cu încă un băieţel, căruia i-au zis Adrian. Aşa că „badea” căuta să stea cuminţel mai mult pe lângă mămica lui şi pe lângă frăţior.
Micul Eduard şi Biserica
Spre deosebire de Adrian, care era mai zbânţuit şi mai neascultător, Eduard se arăta încă de mic smerit şi blând. Îi plăcea foarte mult să stea pe lângă bunei. De la buneii din Parcani a prins drag de poveşti şi de cântec. (Cânta foarte frumos mai ales cântece despre mamă.) De la cei din Iorjniţa a prins drag de rugăciune, de sfânta Biserică. Mergând duminică de duminică cu bunica la Casa Domnului, cuvintele preotului se lipeau de inimioara micului Eduard ca untul de pâine. Prindea din zbor textele rugăciunilor. Astfel, an după an, cu sufl etul îndulcit la adăpostul Bisericii, încă din clasele primare recunoştinţa lui faţă de Dumnezeu deveni nemărginită. Deseori el îşi îndemna părinţii să meargă cu el la Biserică, spunându-le că nu există un loc mai cald şi mai plin de mângâiere pentru sufl etul omenesc decât acesta. Dar biata mamă avea atâta treabă prin gospodărie şi-i tot răspundea că nu are timp. La fel îi spunea şi tata, care îşi găsea şi el de lucru aproape în fi ecare duminică. Și atunci pe umerii copilului se aşeza îngerul tăcerii şi el pleca singur la Biserică. Iar când se întorcea, aduna copiii în jurul lui şi le povestea despre cele auzite la sfânta slujbă, apoi se ducea să mănânce. Avea darul povestitului. Și-i plăcea să povestească, dar îi plăcea şi să asculte. Când a prins a cunoaşte vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut biserica, vieţile sfi nţilor, le povestea prietenilor despre ei. Cu mult har şi dar povestea diferite istorioare duhovniceşti citite sau auzite de la preot.
Visa să se facă preot
În toţi anii de şcoală nu a fost eminent la învăţătură, dar fusese şcolar bun. Îşi învăţa lecţiile chiar dacă părinţii îl mai puneau la muncă. Pentru că se ştie bine, la ţară lucrul nu se mai termină nici iarnă, nici vară. Profesorii îl iubeau pentru bunătatea sufl etului. Fire sensibilă, avea grijă să le facă mici atenţii la sărbători. Avea mare dragoste pentru părinţi. De multe ori era surprins de mama sau bunica, rugându-se în glas Domnului ca să reverse iubirea şi mila Sa peste părinţii lui. Pentru mama, care se îmbolnăvea des, băiatul avea o rugăciune aparte. Se ruga cu lacrimi Celui de Sus să-i vindece durerea şi să alunge de la ea toată boala şi neputinţa. Iar după ce termina rugăciunea, se apropia de mama bolnavă şi o mângâia cu vorba şi cu mânuţele lui calde. Și ca să-i facă mamei suferinţa mai uşoară, alerga în grădină şi-i aducea o fl oare. Uneori, ştiind că mamei îi plac fl orile de câmp, alerga până la marginea satului şi-i aducea fi e cimbrişor, fi e albăstrele sau alte fl ori de câmp înfl orite la vremea respectivă. Îi plăcea mult muzica populară. A convins mulţi băieţi tineri să asculte şi ei această muzică din care poţi învăţa mult mai multe decât din manele. Anii au trecut, că pe aceştia nimeni nu i-a putut opri vreodată, şi Eduard a terminat şcoala. Nelipsit de la biserică în toţi anii de şcoală, visa să se facă preot. A plecat la Chiţcani la mănăstire ca să vadă cum e viaţa în mănăstire, cum e viaţa de ascultare şi de rugăciune a călugărilor. Înalt, frumos, cu blândeţe în priviri, fi re îngândurată şi contemplativă, a plăcut celor din Sfânta Mănăstire. Băiatul însă nu a ales să rămână acolo, a revenit acasă. Între timp a fost luat în armată. Dar Frumosul pe care îl învăţase până a ajunge la frumuseţea Sfântului s-a spulberat în acea unitate militară cu destinaţie specială în care îşi satisfăcea serviciul militar. I-a fost dat să vadă foarte mult urât şi multă nedreptate. Acolo a avut de tras o cumpănă despre care părinţii nu au mai afl at. Ei presupun că o fi fost bătut cu cruzime, de se întorsese băiatul din armată cu dureri de cap şi, probabil, de acolo i s-a tras şi moartea.
Of, tu Moscovă amară…
La încheierea serviciului militar, Eduard s-a interesat care sunt condiţiile de admitere la Facultatea de Teologie. Afl ând că studiile se fac doar în bază de contract, contra plată, tânărul hotărăşte să plece la Moscova să câştige bani pentru studii. Ţâra de bani pe care o pusese părinţii deoparte urma să meargă la nunta fratelui mai mic, care tocmai îşi ceru în căsătorie aleasa. Și a plecat Eduard cu cele mai bune gânduri la Moscova. La puţină vreme după plecare i s-a făcut rău. Credea că-i o simplă răceală şi-i va trece. I-a rugat pe băieţii cu care era plecat să nu-i spună cumva mamei acasă că are probleme de sănătate. Dar de la o zi la alta situaţia se agrava. În ziua dinaintea tragicului sfârşit a vorbit cu mama la telefon şi i-a spus că totul e bine. Apoi a mers cu un prieten la un spital, la altul. I s-a răspuns că nu-i la evidenţă şi l-au trimis în Moldova lui să se trateze. Au mers la al treilea spital. Acolo i s-a spus să plătească în casă şi să stea la rând. A plătit, dar când l-a ajuns rândul, s-a terminat ziua de lucru şi medicul i-a zis să vină a doua zi cu talonaşul. Noaptea nu a putut închide un ochi. A fost o noapte de durere şi nesomn. S-a tot întrebat: „Oare de ce este atâta răutate în lume? Oare chiar medicii aceştia pe la care s-a adresat să nu cunoască mila?» Dimineaţa s-a sculat, s-a spălat binişor, a îmbrăcat costumul nou pe care şi-l cumpărase pentru nunta fratelui, a coborât în curte şi, văzând că nu poate merge, s-a aşezat pe o piatră. Apoi a rugat prietenii să-l ajute să urce înapoi în apartament. Ajuns în odaie, s-a lungit pe pat şi… nu s-a mai ridicat. Acasă părinţii făceau înţelegerea pentru nunta fratelui…
Epilog
Cu mare greu sărmanii părinţi au putut aduce corpul neînsufl eţit al lui Eduard de la Moscova. I-a costat 5 mii de dolari, majoritatea împrumutaţi de pe la rude. Bineînţeles, nunta fratelui nu s-a mai jucat în acea toamnă. Au serbat-o cu mare tristeţe peste un an. Dar atunci când au coborât sicriul din maşină, biata Eugenia s-a cutremurat într-un răcnet, după care căzu cu faţa în jos peste trupul fecioraşului ei drag şi aşa zdrobită şi înnebunită de durere nu se dezlipi de el multă vreme. Multă şi mare jale a fost în tot satul. Deşi a plouat foarte tare în acea zi, au ieşit şi mic şi mare să-l petreacă la cimitir pe cel mai cuminte, pe cel mai blajin, pe cel mai bun şi cu credinţă fecior al satului… De patru ani pe o măsuţă din casa soţilor Nour, lângă poza de pe care ne zâmbeşte Eduard, arde candela zi şi noapte. Doamna Eugenia consideră că prin lumina candelei Dumnezeu îi face legătura cu Eduard. Prin lumina candelei el coboară în casă mai ales atunci când îi este foarte greu. Atunci vine prin vis şi-i şopteşte ce să facă şi cum să facă. Tot prin vis a întrebat-o pe mama aşa: „Mamă, de ce nu-mi faci şi mie nuntă?» La care Eugenia i-a răspuns mirată: „Cum, dragul mamei, să-ţi fac, dacă tu putrezeşti în ţărână?!» Atunci Eduard i-a zis: „Adună, mamă, toţi prietenii mei aici, în jurul candelei care arde mereu, aici, lângă fl orile mele preferate pe care le îngrijeşti, şi asta va fi nunta mea. Şi te rog să nu mai plângi, mamă. Să ştii că aşa a fost voia Domnului.”
Sursa : http://odn.info.md/

miercuri, 17 februarie 2010

Postul cel Mare






















Rugaciunea Sfintului Efrem Sirul
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. (o metanie)
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. (o metanie)
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. (o metanie)


„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”